Cei cinci A incep ca nevoi de implinit de catre parintii nostri, devin apoi nevoi de implinit de catre partenerii nostri, iar intr-o buna zi devin daruri pe care le oferim altora si lumii intregi. Deoarece suntem fiinte nascute pentru dialog, stima noastra de sine apare in urma contactului cu persoanele care ne ofera cei cinci A. Cei cinci A nu sunt suplimente. Sunt componente ale egoului individualizat sanatos. Atentia din partea altora conduce la stima de sine. Acceptarea da nastere sentimentului de a fi, in mod firesc, o persoana buna. Aprecierea genereaza un simt al propriei valori. Afectiunea ne face sa ne simtim iubitori. Acordarea permisiunii ne ofera libertatea de a ne ocupa de cele mai profunde nevoi, valori si dorinte proprii.

Cei cinci A sunt ingredientele esentiale ale iubirii, respectului, sigurantei si sustinerii. In plus, ei formeaza esenta practicii spirituale: ceea ce cultivam prin meditatie si calea compasiunii. Intr-adevar, avem de castigat atat de mult cand oferim cei cinci A! Ei le sunt oferiti altora, dar toti, impreuna, ne fac mai iubitori pe masura ce-i oferim. Ei sunt, prin urmare, componentele construirii virtutii iubirii in noi insine. A iubi inseamna a deveni iubire.

Atentia

Atentia pentru noi inseamna concentrare angajata asupra noastra. Inseamna sensibilitate pentru nevoile si sentimentele noastre. Ne-au acordat parintii nostri tot atat de multa atentie pe cat au acordat televizorului? Au observat si s-au ocupat tatii nostri de sentimentele si fricile noastre cu aceeasi grija pe care au aratat-o masinilor lor? S-au concentrat asupra noastra tot atat de mult timp ca si asupra unui meci de fotbal?

A ni se urmari fiecare miscare, chiar daca vine din dorinta de a ne proteja, nu este atentie, ci intruziune sau supraveghere. Atentia iubitoare adevarata inseamna a fi observat, nu scrutat. Protejarea peste masura este o respingere a puterii noastre (si deci a noastra). Atentia autentica vine catre noi oricand, nu numai cand avem o problema.

Daca am fost lipsiti de atentie cand eram copii, e posibil sa fi invatat sa ne ocupam de noi insine, sa devenim tot mai creativi, sa cautam atentia altor adulti decat parintii nostri. In acest fel, o deficienta a devenit ceva benefic, groapa a devenit portal. In mod asemanator, abilitatea noastra de a ne comporta in maniera adulta poate fi direct proportionala cu masura in care recunoastem ca lucrul de care aveam nevoie in copilarie nu era acolo pentru a dispune de el. Observarea deficientei din trecut ne va ajuta s-o recunoastem intr-o relatie de cuplu prezenta, in loc sa continuam sa cautam ceva ce avem nevoie intr-un recipient gol.

A acorda atentie inseamna a observa si auzi cuvinte, sentimente si experiente. In momente de atentie autentica, simtim ca suntem profund si cu adevarat intelesi in ceea ce spunem sau facem si in cine suntem, fara a ramane ceva neluat in considerare.

Primul A reprezinta esenta starii mindfulness. A fi atenti inseamna a va concentra asupra unui lucru sau asupra cuiva in asa fel incat acesta sa nu mai fie incetosat de proiectiile propriului vostru ego; prin urmare, aceasta stare cere interes si curiozitate pentru misteriosul si surprinzatorul adevar reprezentat de voi. 

Acceptarea

In budism exista expresia „stralucirea compasiunii”, care se refera la a privi alte fiinte omenesti cu acceptare si intelegere. Acceptarea inseamna ca suntem primiti cu respect impreuna cu toate sentimentele, alegerile si trasaturile noastre personale si sprijiniti pentru a le manifesta. Aceasta ne face sa ne simtim in siguranta sa cunoastem si sa ne daruim altora. Abilitatea noastra de a fi intimi creste direct proportional cu cat de in siguranta ne simtim, iar acest sentiment de siguranta se bazeaza, in primul rand, pe cat de autentic am fost acceptati in copilarie. Dar, chiar si dupa ce ne maturizam, momente sau perioade de acceptare din partea altor adulti pot umple ceva din ce e posibil sa fi pierdut cand eram copii, astfel ca intimitatea constituie inca o optiune pentru noi toti. Precum in cazul tuturor celor cinci A, nu este niciodata prea tarziu sa gasim acceptare sau sa invatam s-o oferim.

Daca am fost lipsiti de acceptare in copilarie, e posibil sa ne fi simtit rusinati sau inadecvati. Dar, in acelasi timp, e posibil sa fi compensat lipsa, in maniera pozitiva, prin gasirea modului de a ne autoevalua, devenind, prin urmare, mai putin dependenti de aprobarea altora, astfel incat acum, ca adulti, nu suntem influentati nici de critica, nici de lingusire. Am invatat devreme sa ne ancoram sentimentul propriei valori adanc in psihicul nostru. Aceasta nu numai ca ne construieste stima de sine, ci de asemenea face sa ne fie mai usor sa-i acceptam pe ceilalti.

Cand ni se acorda atentie, suntem auziti si observati. Cand suntem acceptati, suntem pretuiti pentru valoarea pe care o avem, fara a fi comparati cu fratii si surorile noastre, ci demni de incredere, sustinuti, intelesi si pe deplin aprobati in unicitatea noastra. Simtim o sustinere binevoitoare a caii pe care o alegem, indiferent cat de neobisnuita este aceasta; a sentimentelor noastre, indiferent cat de incomode ar fi; a defectelor noastre, indiferent cat de neplacute sunt ele. Acestea nu sunt numai tolerate, ci si incurajate si pretuite. Suntem perfecti asa cum suntem, iar acest lucru este suficient.

Aprecierea

Aprecierea confera profunzime acceptarii: „te admir; sunt incantat de tine; te pretuiesc; te respect; iti recunosc valoarea si intregul tau potential; iti apreciez unicitatea”. Pentru a dobandi bogatiile propriei valori si ale increderii de sine, avem nevoie de astfel de incurajari.

Credinta unui parinte ca un copil are potential mare genereaza, intr-adevar, potential in acel copil. O credinta indelung si incontinuu afirmata confera oamenilor capacitatea de a o face sa devina realitate.

Aprecierea include, de asemenea, si recunostinta pentru orice favoare sau dar pe care l-am putea oferi. Aprecierea in chip de recunostinta constituie o recunoastere a noastra si a felului in care ne oferim pe noi insine. Deoarece intimitatea presupune a oferi si a primi, aprecierea favorizeaza apropierea. Cand oferim, instinctiv asteptam un multumesc. Aceasta nu este o asteptare burgheza sau egoista, ci o dorinta ca tranzactia sa fie incheiata in mod firesc. Stim ca ceva lipseste intr-o relatie de cuplu daca recunostinta este absenta.

Afectiunea

A darui si a primi iubire este nevoia noastra primordiala. Ne exprimam iubirea emotional, spiritual si fizic. O atingere sau o imbratisare plina de afectiune din partea cuiva care ne iubeste cu adevarat ne poate patrunde corpurile si ne poate repara suletele. Toate spaimele noastre, indiferent cat de profunde sunt, pot fi sterse cu o singura mangaiere iubitoare.

Afectiunea include apropierea sau prezenta iubitoare. Primim afectiune reala cand cineva se angajeaza sa fie alaturi de noi deseori. Aceasta nu inseamna coabitare constanta, ci disponibilitate demna de incredere. Ea este opusul abandonului si distantarii.

Compasiunea este o forma de afectiune. Este raspunsul pe care iubirea il da suferintei. Inseamna sa fim dispusi sa recunoastem suferinta si sa ne intereseze cum ne simtim cand o traim. Este bunavointa de a ne fi noua insine alaturi in suferinta. Aceasta empatie are o calitate linistitoare, un semn sigur ca suntem iubiti. De fapt, empatia pe care o primim de-a lungul vietii este echivalenta cu hrana sufleteasca oferita de parinti.

Acordarea permisiunii

Instinctiv cautam intreaga gama a miscarilor si emotiilor in decursul dezvoltarii noastre; totusi, putem simti in atmosfera psihologica a caminului permisiunea acordata din inima de a fi noi insine, de a avea propriile noastre ganduri si de a le exprima fara teama de pedeapsa, de a face propriile alegeri si chiar de a pasi alaturi de drum. Avem libertatea de a indeplini cele doua sarcini majore ale maturizarii: sa ne separam de parintii nostri si sa ne dezvoltam ca persoane unice. Relatia de cuplu nu este in primejdie, indiferent ce sentimente exprimam.

Care este diferenta dintre control si stabilirea limitelor? Controlul are menirea de a ne face sa fim asa cum altii au nevoie ca noi sa fim. Stabilirea limitelor ne confera siguranta de a fi noi insine. In mod paradoxal, nu putem dobandi libertatea fara sa avem propriile noastre limite. Ele ne asigura mediul de dezvoltare in care sa inflorim.

Ne nastem cu capacitatea de a dansa impreuna, dar nu si cu antrenamentul necesar.
Exact la fel se intampla si in relatiile noastre.