EXTRAS DIN CARTE: Istoria arogantei de Luigi Zoja - Blogul Editurii Herald - Editura Herald

Cum comand cărţi

1Va logati sau creati un cont nou.
2Adaugati un produs in cos si finalizati comanda.
3Beneficiati de transport gratuit pentru comenzi mai mari de 100 RON.

Pentru orice nelamuriri va stam la dispozitie la contact [ @ ] edituraherald.ro. Va multumim!

 

 

Program Showroom

Lu-Vi 9:00 - 17:30

Telefoane

0771-664-320, 021-3194060, 021-3194061

CREARE CONT

Nume complet

*

E-mail

*

Confirmare E-mail

*

Parola

*

Confirmare parola

*

Antispam ( 5 + 3 =)

*

Ati uitat parola?

*

×

Atenție

JUser: :_load: Utilizatorul cu ID-ul 13967 nu a putut fi încărcat

Blogul Editurii Herald

Descopera cartile care te transforma!

  • Acasă
    Acasă This is where you can find all the blog posts throughout the site.
  • Categorii
    Categorii Displays a list of categories from this blog.
  • Etichete
    Etichete Displays a list of tags that have been used in the blog.
  • Bloggeri
    Bloggeri Search for your favorite blogger from this site.
  • Echipe de Blog
    Echipe de Blog Find your favorite team blogs here.
  • Autentificare
    Autentificare Login form
11
Iun

EXTRAS DIN CARTE: Istoria arogantei de Luigi Zoja

Postat : în categoria: Uncategorized
  • Font size: Larger Smaller
  • Imprimați

CARTEA POATE FI COMANDATĂ AICI!

CAPITOLUL: Moarte, depresie şi vinovăţie

 

Lipsa de sens a procesului de autoperfecţionare pur lumesc […] descindea pentru gândirea religioasă din lipsa evidentă de sens […] a morţii, care părea să imprime accentul definitiv, în condiţiile „culturii”, asupra lipsei de sens a vieţii. Ţăranul putea să moară „saturat de viaţă”, precum Avraam. […] Acest lucru nu era însă posibil pentru omul „cult”, care aspira la autoperfecţionare în sensul însuşirii sau al creării de „conţinuturi culturale”. El putea deveni „sătul de viaţă”, dar nu „saturat de viaţă” […] În realitate, perfectibilitatea lui, în principiu, era infinită, la fel ca şi cea a bunurilor culturale.

M. Weber, Soziologie der Religion

Ca fapt fizic, moartea este îndepărtată în timp cu ajutorul medicinei. Lupta împotriva ei creează în acelaşi timp o mobilizare care o anulează ca fapt cultural.

 

Tehnica progresează tot mai mult în detrimentul unor aspecte decisive ale obiceiurilor sociale. Existenţa noastră a devenit tot mai bogată cultural, distanţându-se tot mai mult de viaţa naturală. În acelaşi timp, în mod paradoxal, evenimentul care, împreună cu naşterea, este pentru toţi cel mai important, a parcurs drumul în sens invers: dintr-un fenomen cultural a devenit un simplu fapt fizic, un simplu obiect al medicinei. Moartea nu mai este personificată, protagonistă a mitologiei, a experienţei filozofice şi religioase, ieşită din acea reflecţie asupra sensului vieţii pe care o impun numai evenimentele radicale.

Cândva, oamenii mureau acasă, înconjuraţi de familie, ba chiar şi de necunoscuţi, care doreau să asiste la un mit şi căutau învăţături referitoare la relativitatea lucrurilor pământeşti. Astăzi până şi cuvântul moarte este evitat şi tot ceea ce o evocă este respins sau reprimat. În felul acesta a dispărut doliul şi cultul morţilor, prin care aceştia continuau să trăiască în sufletul individului şi în ceremoniile de grup; astfel, tratamentele medicale în cazul bolnavilor aflaţi în stadiu terminal se numesc terapii, ca şi când ar fi un ajutor pentru a trăi şi nu pentru a muri[i].

În culturile premoderne, caracterizate prin procese active de schimb simbolic între membrii grupului, viaţa nu avea o singură dimensiune. Moartea era o prezenţă continuă în viaţă şi se confrunta cu aceasta în mod constant. Ca şi conştiinţa şi inconştientul, tot aşa viaţa şi moartea nu erau opuse una alteia, ci se întrepătrundeau. Dată fiind uşurinţa cu care se putea muri la orice vârstă, era o vinovăţie şi era de negândit să încerci să elimini imaginea morţii din viaţa cotidiană. Trebuia să te pregăteşti ca să fii pregătit în orice moment pentru venirea ei. La rândul său, aceasta avea întotdeauna ceva să ne înveţe, în calitatea ei de mare ritual public. Muribundul avea întotdeauna un adevăr de comunicat: moartea şi cel care murea ne vorbeau despre deşertăciunea lucrurilor, despre inutilitatea acumulării de bunuri, de onoruri sau, pur şi simplu, de ani în plus. Moartea, în calitatea ei de limită absolută, marca un termen pentru toţi şi pentru tot şi ne inculca în lumea interioară ideea de deşertăciune şi nechibzuinţă a oricărei aspiraţii nelimitate.

Nici civilizaţiile nu aveau pretenţia la eternitate. Grecii cântau cu devotament prăbuşirea cetăţii Troia, creându-i mitul. Povestind masacrarea duşmanilor, se pregăteau pentru eventuala dispariţie a propriei cetăţi.

În era ştiinţifică, moartea este numai un fenomen negativ, o pierdere („l-am pierdut”, spunem despre cel decedat); prin contrast, viaţa este un fenomen pozitiv unilateral, şi-a pierdut contrariul şi conştiinţa propriei limite. Lipsită de acest punct de referinţă, viaţa îşi pierde sensul calitativ pentru a se transforma într-o acumulare cantitativă. Moartea cea mai fericită este cea mai rapidă şi mai silenţioasă cu putinţă. Muribundul, cândva mare preot al propriului ritual de trecere, nu mai are nimic de spus. Din subiect, devine obiect al intervenţiei medicilor, la rândul lor sacerdoţi ai tehnologiei.

Această răsturnare limitează suferinţa trupului (când reuşeşte cu adevărat să o reducă şi nu să o prelungească), dar împovărează sufletul cu o suferinţă extremă: muribundului, care cândva avea parte de durere, dar şi de respectul familiei şi al vecinilor, care devenea veriga de legătură cu lumea de dincolo şi astfel purtătorul de cuvânt al unei înţelepciuni metafizice, acum i se cere să plece în vârful picioarelor.

În locul sistemului de complementarităţi necesare şi de schimburi compensatorii specifice societăţilor arhaice, civilizaţia noastră pune opoziţia exprimată în cultura adversarului şi în psihologia umbrei, care generează conflictul şi care, la rândul său, degenerează în refuz. Desigur, şi omul primitiv luptă cu duşmanul şi îl ucide. Dar se opreşte alături de el şi celebrează ritualul morţii pe cadavrul lui, ca să-l împace; dacă uneori îl mănâncă, cu siguranţă că nu o face din dispreţ, nici în scopuri utilitare, ci – aşa cum se întâmplă şi în schimbul de daruri, aşa cum grecul purta armele troianului învins – pentru a păstra legătura simbolică cu cel ucis şi prezenţa acestuia.

În schimb, occidentalul modern îl şterge pe duşman şi de pe faţa pământului şi din istorie, rescriind-o pe aceasta din urmă sub semnul evenimentului victorios. Noutatea conflictului secolului al XX-lea nu este atât eliminarea meticuloasă a „non-arienilor” din Europa Centrală, a duşmanului de clasă din Europa de Est sau a oponenţilor din America Latină. În toate epocile a existat exterminarea adversarului; o cunoştea şi Homer care a avut grijă să-i păstreze amintirea. Duşmanul era cântat pentru a se perpetua mobilizarea psihică în epopee şi pentru consacrarea epopeii în mit; se cruţau femeile duşmanului pentru a fi aduse acasă şi, adesea, pentru a procrea (continuitatea parţială prin reproducere, aşa cum canibalismul era prin incorporare).

Noutatea zilelor noastre nu este distrugerea popoarelor, ci a ritualurilor şi a amintirilor. Cei ucişi nu mai supravieţuiesc nici măcar ca prezenţă simbolică, iar cei care i-au ucis se disculpă, nu atât afirmând că exterminarea a fost justificată, ci negând că victimele ar fi existat şi că uciderea lor a fost săvârşită. În mod analog, civilizaţia occidentală înlocuieşte cu clarificări ale conştiinţei complexitatea psihicului inconştient, adică a „adversarilor săi interiori”; cu monovalenţa raţionalităţii, ambivalenţa simbolurilor. Procesele sale sunt mai mult lineare, decât circulare, mai mult de acumulare, decât de schimb reciproc, de semnificare mai degrabă decât de simbolizare. Acolo unde viaţa şi moartea sunt în mod ireconciliabil opuse, valoarea şi sensul existenţei nu mai rezultă dintr-un dialog semnificativ al acestora, ci dintr-o acumulare cantitativă de viaţă care respinge moartea dincolo de vizibil. În spatele unui efort ştiinţific şi al unor intenţii generoase, aroganţa omului s-a substituit lui Dumnezeu pentru a decide timpurile şi formele de viaţă. „Îndrăzneala şi dorinţa de noutate” a atenienilor şi a noastră, care suntem descendenţii lor, au produs cunoştinţe bogate, dar au dus la uitarea mitului: care l-a fulgerat pe Asclepius, patronul medicinei, tocmai pentru că încercase să păcălească moartea prin arta sa[ii].

Îndepărtarea morţii, limitată la modul de gândire al filozofiei şi al teologiei, este produsul extrem al înlăturării limitei. Dumnezeu este limita omului, dar, dacă uităm de transcendenţă, nu se manifestă şi nici nu se demonstrează de la sine. Dacă Dumnezeu dispare, omul pur şi simplu îi ocupă locul: tocmai din această identificare s-a născut ideea că totul este posibil şi nelimitat[iii]. Dar moartea continuă să existe atât pentru cel care crede, cât şi pentru necredincios şi propune o escatologie (o reflectare la ultimele lucruri, éskata) chiar şi acestuia din urmă. Când devine incompatibilă cu valorile culturii în care sălăşluieşte, noţiunea care nu se poate aboli se uită: moartea este îndepărtată pentru că este însuşi prototipul limitei pe care natura a impus-o vieţii.

Involuţia morţii se înscrie ca o consecinţă finală într-un edificiu ale cărui temelii se pierd în negura timpurilor mitice şi istorice. O civilizaţie preocupată de sute de ani de anularea limitei trebuia, mai devreme sau mai târziu, să parcurgă drumul care anulează până şi moartea. Cucerirea care ignoră orice limite va deveni dependenţă; existenţa care vrea să ignore moartea devine o nevroză a vieţii. În ultimele generaţii, expulzarea morţii din conştiinţă a grăbit, la rândul său, doborârea tabuurilor limitei. Reprimarea morţii este forţa care alimentează reprezentarea în inconştient a vieţii infinite: fantezia nemuririi. Freud a sesizat foarte bine această mişcare, atunci când afirma că omul se transformă într-un zeu-proteză[iv].

Să examinăm aici aspectul temporal al acestui avânt spre expansiune al Occidentului, pe care ne-am obişnuit să-l vedem în sens spaţial.

Schimburile de tip circular integrau în mod simbolic diversitatea şi în felul acesta preîntâmpinau apariţia enantiodromiei. Preferând o acumulare lineară şi infinită, civilizaţia de astăzi simplifică polivalenţele, constrângându-le să devină monovalenţe, şi tulbură echilibrele naturale bazate pe alternanţă. Consumul nefinalizat, destinat numai să ne facă pe noi înşine să creştem prin crearea unor nevoi noi şi, în consecinţă, a unor consumuri noi, mimează prelungirea la infinit a funcţiunii nutritive şi a vieţii care decurge de aici. Acumularea de bogăţii fără o destinaţie previzibilă de utilizare pe parcursul vieţii, implică o fantezie inconştientă a nemuririi.

Societăţile mai simple simţeau foarte clar nevoia de a evita acest hýbris: lucrurile sunt un fapt social care nu îl priveşte numai pe posesorul lor, ci îl conectează la o circulaţie a bunurilor care face parte din sistemul simbolic dominant. Astfel, obiectele reprezintă darurile rituale, distrugerile ceremoniale (potlach prin care un conducător îşi exprima puterea şi evita în acelaşi timp acumularea şi invidia), distrugerea ca sacrificiu (adică destinată să facă obiectele să devină sacre) în timpul vieţii sau la moartea stăpânului. Toate acestea erau deja cunoscute grecilor, când Eschil pune corul să spună următoarele[v]: „Dacă prudenţa aruncă cu timpul cel puţin jumătate din bogăţiile adunate, casa nu se afundă sub greutatea lor, corabia nu naufragiază”.

 

Cel care recunoaşte, acceptă sau, în anumite împrejurări, favorizează o pierdere nu este bolnav psihic. Experienţa stării de doliu şi a potenţialului depresiv pe care fiecare din noi îl are în sine, dar pe care îl trezeşte numai o pierdere radicală sau întâlnirea cu moartea, este decisivă pentru formarea simţului de răspundere, a simţului moral şi a simţului limitei la omul matur. Fireşte, o „cultură a depresiei” sau, cel puţin, a reflecţiei grijulii, lente, introvertite şi silenţioase, ar fi o componentă necesară a unei civilizaţii mature, care să includă responsabilităţi şi limite. Dar aceasta ne este din ce în ce mai străină. Numai în mod indirect, ceea ce am numit „epopeea negativă” a civilizaţiei noastre trădează disconfortul pe care îl resimţim în colaborarea cu o saţietate nesatisfăcută.

Indivizii nu sunt conştienţi de faptul că poartă pe umerii lor unilateralitatea istoriei şi întoarcerea trecutului său îndepărtat.

Mentalitatea difuză, în timp ce se opune ideii că dezvoltarea economică are o limită şi că resursele disponibile sunt finite, refuză şi experienţa depresiei şi a vinovăţiei, deoarece, mândră că a învins atâtea obstacole materiale, se teme ca acestea să nu însemne o renaştere a lor sub forma limitei psihologice.

O „cultură a depresiei” nu reuşeşte să iasă la lumină, deoarece este simţită mai mult ca o maladie, decât ca restaurarea unui echilibru. Complementaritatea circulară între activitate şi reflecţie, între manie şi depresie, între extraversiune şi introversiunea necesară vieţii psihice a individului, precum şi oricărei culturi, este inhibată de această atitudine acaparatoare, care consideră normale numai ritmurile din ce în ce mai rapide, superficiale şi extravertite.

De aceea normalitatea − cu alte cuvinte, condiţia majorităţii, un timp intermediar între manie şi depresie − se mută treptat spre prima, marginalizându-l ca depresiv pe cel care şi-a păstrat o poziţie de echilibru. Cursa frenetică fără ţintă îşi deghizează în normă propria morbiditate, profitând de prevalenţa ei statistică.

 

Istoria nu cunoaşte precedente, dar psihicul da. Istoria are o evoluţie lineară, psihicul trăieşte un ciclu, de la naştere până la moarte. Dacă istoria acceptă şi evenimente care le repetă pe altele, acesta este efectul interacţiunii continue între evenimentele colective şi cele individuale, în care primele, mereu noi, nu sunt separabile de pasiunile întotdeauna străvechi ale celorlalte. Terenul istoric propriu-zis rămâne, după cum spune Herodot, o pagină pe care citim prezenţa oamenilor, oferită unei „cercetări” care doreşte să-i înţeleagă.

Deoarece istoria nu are precedente, civilizaţia noastră este prima care se crede nemuritoare, când, de fapt, este prima căreia îi lipseşte un sentiment conştient de limitare.

Odată cu trecerea omului din condiţia animală la cea istorico-civică, formele sale de viaţă nu mai evoluează prin selecţie naturală − cu dispariţia indivizilor mai slabi − ci, printr-o mişcare mult mai rapidă, prin dezvoltare culturală şi creştere tehnologică. Cu toate acestea, distrugând orice respect pentru limită împreună cu acela pentru dumnezeu şi pentru moarte, civilizaţia noastră pare să fi urmat un drum opus şi regresiv. Istoria sa, care începe cu capitolul civic al autolimitării (care reia într-o oarecare formă mecanismele de autoinhibiţie ale instinctului) a cedat după aceea în faţa regulilor expansiunii competitive, recurgând la o selecţie darwinistă între civilizaţii. În faţa acestei funcţii omnipotente a societăţii tehnologice, orice altă cultură dispare.

Dacă civilizaţia se prezintă ca nouă, psihicul este, în straturile sale profunde, acelaşi din totdeauna: şi nu poate ignora faptul că prezenţa zeului şi a morţii instituia limita în viaţă şi limita vieţii. Pentru a participa la modernitate, Orientul şi lumea a treia nu şi-au transformat crezul, dar l-au decolorat rapid pe parcursul ultimelor generaţii, suprapunând peste el multe reguli raţionale. În schimb, civilizaţia occidentală este singura care a încorporat în sine direct, profund şi treptat toate formele de divinitate şi calităţile sale infinite. Grecul s-a metabolizat în om modern, de-a lungul secolelor, absorbindu-şi adversarii: mai întâi pe perşi, apoi pe zei. Prin acest proces, nu a lăsat în afara sa calităţi semnificative: de aceea este aproape imposibil să distingem dacă o statuie greacă reprezintă un om sau un zeu. Foarte departe de tabuul monoteist al reprezentării divine, formele sale sunt deja laice.

Pe această cale, omul a mutat înlăuntrul său opusul său şi limita sa. Laicizarea lui nu a fost numai o adecvare la noi reguli externe, ci o metamorfoză interioară şi o transmutare a sufletului într-un loc atât de complex, încât a devenit din ce în ce mai greu exprimabil. Dacă dumnezeu a fost îndepărtat din cer şi încorporat sub formă de aspiraţii infinite la fel ca el, chiar şi moartea, îndepărtată de ochi, se repliază în interiorul subiecţilor travestită în depresie ce nu poate fi motivată pe cale raţională. Nucleul acestei modalităţi de reumplere a vidului vital este o vinovăţie absolută, fără motive vizibile, căreia îi corespunde o existenţă insuficient justificată. Vinovăţia, ca sentiment intim şi cu cauze neprecizate, este supravieţuirea morţii negate şi a sufletului devalorizat, care reia în mod inconştient figura tradiţională a morţii sufletului. Sentimentul de vinovăţie a cărei origine nu ne-o putem explica nu trimite la o responsabilitate specifică, ci la spaima ancestrală de moartea spirituală.

 

Cuvintele mele nu sunt potrivite pentru a încheia aceste pagini: îmi vine în minte o povestire a lui Tolstoi despre omul care luptă împotriva limitei. De cât pământ are nevoie un om?[vi], se întreabă titlul ei. Răspunsul va veni pe neaşteptate la sfârşit.

 

Un om cumpără pământ. Pentru o sumă fixată dinainte, va primi atâta pământ cât reuşeşte să parcurgă cu piciorul într-o zi. Va merge de la răsăritul până la apusul soarelui; şi, pentru că are picioare zdravene, se aşteaptă să acopere un spaţiu mare. Un vis îi spune că negociază cu diavolul, dar nu-i dă atenţie. Ziua trece fără ca omul să-şi acorde vreun răgaz de odihnă. Când soarele se apropie de asfinţit, nu vrea să renunţe. Îşi intensifică efortul; nu mai poate respira, dar reuşeşte să traverseze şi pădurea. Soarele pare să fie foarte jos, dar este greu să-şi dea seama, pentru că privirea i se înceţoşează din ce în ce mai tare. Mai vrea şi câmpul acela, şi râpa aceea. Când cade ucis de efort, povestea ne explică de cât pământ are nevoie un om: dacă nu ştie ce înseamnă limita, câţiva metri îi ajung. Nu este nevoie de mai mult ca să fii îngropat.

 

Luigi Zoja

 

 

 

 

 



[i] Această transformare a fost reconstituită din două puncte de vedere. Din unghiul istoriei moderne a ideii, a fost analizată mai ales de Ariès, 1975. De la poziţia centrală pe care o avea în tragedia greacă şi în iconografia medievală, moartea a ajuns să fie negată în prezent, trecând prin readaptările culturii creştine şi prin saltul de la creştinism la materialismul laic. În privinţa vieţii, societatea noastră a acoperit sfârşitul acesteia cu un tabu la fel de strict ca şi cel cu care a acoperit în secolul al XIX-lea sexualitatea, adică începutul vieţii. Din punct de vedere antropologic, şi acesta tot de şcoală franceză, a urmat apoi reconstituirea lui Baudrillard, care se inserează într-un filon inaugurat de Bataille, refăcut ceva mai târziu de M. Mauss şi E. Durkheim (cf. Baudrillard). Această analiză a pus în evidenţă faptul că la primitivi, moartea era un fapt social, care implica un raport, un dialog şi un schimb simbolic continuu între vii şi morţi. Aceştia din urmă ocupau un loc extrem de „viu” în economia psihică. Morţii primeau daruri şi dădeau viaţă, de exemplu atunci când îi înghiţeau în mod simbolic pe tinerii în curs de iniţiere pentru a-i face să se renască apoi iniţiaţi. Iniţierea, indispensabilă pentru omul primitiv, este înţeleasă ca un schimb cu morţii, un proces de moarte şi renaştere. Acest caracter circular al procesului cultural leagă şi lucrurile: să ne gândim la caracterul sacru obligatoriu al anumitor daruri (caracterizate tocmai drept „sacrificiu”, adică ceea ce le face sacre); la obligaţia care revine celui care primeşte, om sau divinitate (care instaurează mişcarea circulară); la legătura reciprocă creată de ospitalitate, chiar şi între duşmani, şi asta chiar în antichitatea noastră (Cf. şi eseul meu, 1984).

[ii] Pindar, Pitica III, 55 ş.u.

[iii] Intuiţie prezentă deja la Dostoievski: Ivan Karamazov susţine că, dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis. După Jung, odată ce Nietzsche s-a convins că „Dumnezeu a murit”, i s-a substituit în mod inconştient şi a devenit Dumnezeu: rezultatul a fost nebunia lui. Cf. Jung, 1988, Lecţiile 2 şi 3.

[iv] Cf. Freud, 1929, p. 582.

[v] Agamennone, 1008 ş.u.

[vi] Mnogo-li zemli celoveku nujno? (1885).

Ultima modificare :

Galerie Media

istoria_arogantei_persp_mare

Istoria arogantei - Psihologia si limitele dezvoltarii

[Această carte] abordează marea problemă a psihologiei occidentale: devotamentul ei pentru...

30.00 30,00 lei

luigi zoja

Luigi Zoja Ph.D. (n. 1943) este analist jungian şi scriitor italian, absolvent al Institutului C. G. Jung din Zürich, având şi o diplomă în economie şi studii în sociologie. Şi-a desfăşurat...

JUNGIANA

Colectia Jungiana este dedicata scrierilor jungiene si post-jungiene, lucrarilor semnate de autori care au continuat traditia cercetarilor...

Bookfest 2014 JUNGIANA: Istoria aroganţei de Luigi Zoja

Bookfest  2014JUNGIANA: lansarea unor noi titluri Istoria aroganţei  de Luigi Zoja; Dicţionar critic al psihologiei analitice jungiene de Andrew...

Conferinta publica: psihanalistul Luigi Zoja la Bucuresti - despre istoria arogantei si mitul cresterii nelimitate - Bucuresti 2014

Din: 12.06.2014
CONFERINTA PUBLICA SUSTINUTA DE ANALISTUL JUNGIAN LUIGI ZOJA Mitul cresterii nelimitate. O...

Conferinta publica: psihanalistul Luigi Zoja la Bucuresti - despre istoria arogantei si mitul cresterii nelimitate

CONFERINŢĂ PUBLICĂ SUSŢINUTĂ DE ANALISTUL JUNGIAN LUIGI ZOJA Mitul creşterii nelimitate. O...

Comentarii

SUS
Cos gol

INAPOI