Jan Patočka (1907-1977) este un nume binecunoscut atat pentru cartile sale de filosofie, cat si pentru faptul ca a fost, alaturi de Vaclav Havel si Jiri Hajek, unul dintre initiatorii celebrului document al disidentei cehe, Charta 77; Patočka a fost si primul purtator de cuvant al Chartei 77. Dupa studiile de filosofie si sustinerea tezei de doctorat, Jan Patočka este bursier al Fundatiei Humbold, apoi merge la Freiburg im Breisgau, facand parte din cercuri filosofice din care faceau parte figuri celebre, cum ar fi: Nicolai Hartmann, Eugen Fink, Edmund Husserl, Martin Heidegger.

 

In ciuda vicisitudinilor vremurilor, ocuparea Cehoslovaciei în 1938, inchiderea universitatilor, revenirea la un relativ calm, redeschiderea universitatilor, instaurarea comunismului, excluderea fenomenologiei si inlocuirea cu marxismul, Jan Patočka este autorul unei vaste opere filosofice, cunoscute bine publicului ceh, dar si cititorilor germani, unde a aparut o selectie in cinci volume, cat si celor francezi, unde au aparut 15 din cartile sale. Amintim cateva dintre cartile care ii poarta semnatura: Lumea naturala ca problema filosofica; Platon si Europa; Criza sensului; Eseuri eretice despre filosofia istoriei; Aristotel, precursorii si mostenitorii lui; Ce este fenomenologia?; Lumea naturala si miscarea existentei umane; Arta si timp. Opuscule filosofice si culturale. In Romania, numele lui Jan Patočka era cunoscut mai mult ascultatorilor postului de radio „Europa libera”, unde, in chip firesc, era incurajata disidenta la adresa regimului comunist; cartile sale nu au fost traduse in limba romana, incat este meritoriu si incantator gestul Editurii Herald care ofera cititorilor prima traducere din Jan Patočka: Eseuri eretice despre filosofia istoriei, traducere din limba ceha si prefata de Anca Irina Ionescu, colectia „Cogito”, 2016, 176 p. Filosofii francezi care ii cunosc bine opera sustin ca lucrarea Eseuri eretice despre filosofia istoriei este opera cea mai importanta a lui Patočka. In monumentala lucrare Encyclopedie Philosophique Universelle, aparuta in sase tomuri, la Presses Universitaires de France, intre 1989-1998, lui Jan Patočka ii sunt prezentate trei lucrari; autorul prezentarii este filosoful roman Walter Biemel, el insusi discipol al lui Martin Heidegger.

 

b2ap3_thumbnail_patocka.jpg

 

Jan Patočka dezvolta in cartea recent aparuta conceptia sa asupra starii de preistorie (proprie popoarelor care nu au dezvoltat inca o constiinta a istoriei), si expune modificarea care a avut loc la greci sub influenta filosofiei. Patočka vorbeste despre lumea naturala, o lume fara problematicitate, o lume care cunoaste lucruri tainice, sacrul, misterul, dar „nu cunoaste acea experienta a trecerii, a iesirii existentului ca fenomen din intuneric spre deschiderea unde se manifesta de asemenea ceea ce lasa existenta sa se manifeste. (…) Caci numai existenta dezvaluita a existentului ofera adevarata masura a ceea ce este si a ceea ce nu este, permite sa se determine in mod clar, prin ceva evident, ceea ce este”. Lumea dinaintea problematicitatii este una a sensului dat, modest si solid; Patočka da exemplul lui Ghilgames, zamislit pentru a savarsi fapte supraomenesti, dar care este supus mortii, si dupa toate faptele si ratacirile prin lume se intoarce la cetatea lui puternica, „la intemeierea unei imparatii care ii ofera omului protectia cea mai sigura, chiar asa vremelnica cum este”. Viata sociala evolueaza ajungand la forme sociale complexe si puternice, in care Patočka distinge trei miscari fundamentale ale vietii omenesti: miscarea de acceptare, miscarea de aparare si miscarea adevarului; prima priveste intrarea omului in domeniul existentei individuale, a doua este un gen de autorenuntare la sine, acceptandu-l pe celalalt („De miscarea de acceptare tine si exaltarea intruchipata in Eros: un abandon de sine care include in el insusi vointa de a fi acceptat.”); miscarea adevarului se regaseste in diferentierea dintre supranatural si natural, dintre divin si empiric. Vechii greci au innoit sensul vietii politice, dar au ilustrat si relatia dintre filosofie si polis, cultivand un polemos care uneste partile rivale si „nu numai ca este mai presus de ele, dar in el acestea sunt una. In el se faureste o unica putere si vointa unitara, din el cresc legile si constitutiile, indiferent cat de divergente ar fi acestea”. Asadar, pe urmele lui Heraclit, un polemos care face posibila existenta filosofiei, un polemos creator al unitatii.

 

b2ap3_thumbnail_P._Oxy._LII_3679.jpg

 


Jan Patočka arata ce intelegem prin Europa si mostenirea europeana, pornind de la ceea ce Hegel scrisese despre Sfantul Imperiu Roman de natiune germanica, care nu mai era un stat, dar configura inca acea Europa occidentala unita de cruciade, o unitate consolidata prin razboi, marcata in interior de dualitatea puterii spirituale si laice. In opinia filosofului ceh, mostenirea Sfantului Imperiului era continuarea mostenirii romane si grecesti, de la aceasta din urma mostenind grija pentru suflet, care „este forma practica a descoperirii universului si a relatiei explicite fata de el, la care s-a ajuns inca in filosofia ioniana: aici descoperirea cosmosului a ajuns in forma idealului filosofic al vietii in adevar”. Pe urmele ganditorilor greci, Edmund Husserl avea sa sustina ca trebuie sa ne randuim opiniile in functie de intuitie, si nu invers; in aceasta vedea si „specificul culturii europene”. Ceea ce tinea de suflet sau de intuitie nu avea corespondent ca entitate politica, statala; in Evul Mediu nu exista pentru Europa nici un liant universal „care sa se poata intruchipa intr-o institutie sau intr-o autoritate concreta si unificatoare in mod eficient”; era primatul lui a avea fata de a fi. Abia in secolul al XVIII-lea, Europa isi va restructura ideile prin vastul curent Iluminist care va adapta Europa unei noi pozitii in lume. Pentru Jan Patočka intreg acest proces isi are sursele in turnanta determinanta produsa de stiintele Renasterii avandu-i drept corifei pe Copernic, Kepler sau Galilei, care desi pastrau „grija pentru suflet”, aduceau o universalitate de alt tip. Iluminismul propunea ideea unei cunoasteri active, eficiente, nu doar orientata catre interior, dar aceasta conceptie avea sa fie respinsa de filosofia germana care nu a acceptat exilarea aspiratiilor artei, poeziei si muzicii.

 

b2ap3_thumbnail_Husserl-und-Patocka-und-Fink-Freiburg-Lorettoberg-Mercystr-Ende-1934-Glasplatte.jpg

 

Neindoielnic, civilizatia tehnica a reprezentat un moment de cotitura in continuitatea istoriei umane, dar aceasta impetuozitate poate fi privita si din perspectiva distinctiei intre autentic si neautentic, sau intre sacru si profan. Patočka revine la modelul grec al polis-ului, al eului autentic, al sufletului, revenind la Platon pentru care statul este un model exterior al sufletului: „Gandirea lui Platon, hotaratoare pentru caracterul ontologic al acestei filosofii ca metafizica, este, asa cum a caracterizat-o foarte reusit E. Fink, gandirea unei lumini fara umbra. Aceasta inseamna ca filosofia poate sa se dedice propriului rol in viata, sa fie un antipod neextatic, neorgiastic si o solutie proprie a problemei ridicate de cotidian”. Filosoful ceh sesizeaza urmele raului, banalitatii, plictiselii intr-o lume a ingeniozitatii tehnico-stiintifice; descoperirile trebuie sa duca la exacerbarea misterului, dar ele nu implinesc aceasta, ba mai mult sunt acaparate de cotidianul obisnuit, de „barfa generalizata si de banalitatea de maine”, ori depasirea cotidianului este problema fundamentala a persoanei umane. „Individualismul modern, scrie Patočka, nu este o stradanie de a patrunde dincolo de fiecare rol si sub ceea ce ascunde acesta, ci de a juca un rol semnificativ”. Dar omul modern traieste acut si dureros dezradacinarea, viata omeneasca traindu-se deseori in afara caminului, dar caminul nu are aici sensul de adapost, ci arata ca omul nu este nicaieri pe lume acasa, iar aici filosoful ceh vorbeste despre criza generalizata a sensului care defineste lumea moderna; scrierile sale marturisesc necesitatea unei exigente a sensului mai puternice decat in epocile precedente. Filosoful francez Jean-Francois Mattéi spunea ca: „Intreaga gandire a lui Heidegger si Patočka, de exemplu, sau cea a lui Camus, este o cautare a sensului, fie ca este sensul fiintei (Heidegger), sensul sufletului (Patočka) sau sensul lumii (Camus)”. Reflectiile lui Jan Patočka sunt profund originale si deschid noi ferestre in fenomenologie; nu este un simplu amanunt ca traducerea in franceza a Eseurilor… a fost prefatata de Paul Ricoeur si postfatata de Roman Jakobson!


Scrierile lui Patočka isi gasesc unitatea in convergenta, explicita sau implicita, aceluiasi spirit deschis interogatiilor si conceptualizarilor. In prefata la una din cartile lui Jan Patočka, traduse in franceza, Marc Richir scria ca filosoful ceh ne invita la un parcurs meditativ, dincolo de mode, dincolo de perdelele de fum, un parcurs pe care l-a construit cu grija, in ciuda vitregiilor vremurilor, cu o mare fermitate a gandului si a sufletului, acel suflet despre care Jan Patočka scria cu referire la Platon.