Atunci cand numesc aceste rani invizibile „abuz”, ma lovesc adesea de opozitie si de o puternica indignare. Inteleg foarte bine aceste sentimente, pentru ca si eu le-am trait mult timp. Mai demult, as fi protestat vehement daca mi s-ar fi spus ca am fost un copil abuzat. Abia acum stiu cu siguranta – datorita viselor, picturii mele si, nu in ultimul rand, datorita mesajelor corpului meu – ca in copilarie am fost nevoita sa indur ani in sir rani sufletesti, dar ca adult multa vreme nu am vrut sa accept acest lucru. Mi-am spus, precum atatia altii: „Eu? N-am fost lovita niciodata. Cele cateva palme pe care le-am primit abia daca au avut vreo importanta. Iar mama mea a facut atatea eforturi pentru mine”. 

Dar nu trebuie sa uitam ca urmarile grave ale ranilor invizibile din copilaria timpurie se nasc tocmai din cauza bagatelizarii suferintei copiilor, a negarii semnificatiei acesteia. Oricare adult isi poate imagina, fara mari eforturi, ca ar fi speriat de moarte si s-ar simti umilit daca un urias s-ar napusti furios, dintr-odata, asupra lui. Dar, cand vine vorba despre copii, se presupune ca ei nu simt la fel si ca nu au reactii similare, desi putem observa cu usurinta modul alert si competent in care copilul reactioneaza la mediul sau. Parintii cred ca palmele nu dor deloc, ca ele au doar menirea de a transmite copilului un anumit adevar, iar copilul preia aceasta judecata. Unii copii chiar invata sa rada de aceste palme si sa ia in deradere suferinta, umilinta si privarea de demnitate la care sunt supusi.

Ca adulti ei se agata in continuare de aceasta luare in deradere, sunt mandri de cinismul lor si il transforma in literatura, dupa cum putem vedea in cazul lui James Joyce sau al lui Frank McCourt, printre altii. Atunci cand acesti oameni sufera de simptome precum anxietatea si depresia – ceea ce, date fiind sentimentele reale refulate, este inevitabil –, ei cauta neobositi doctori care ii ajuta o vreme cu medicamente. Astfel, ei pot recurge in continuare linistiti la autoironie, arma lor nepretuita impotriva sentimentelor din copilarie care se ridica la suprafata din trecut. In acest fel, ei se conformeaza, de asemenea, pretentiilor societatii, a carei prioritate prevede protejarea parintilor. 

Behavioristul Konrad Lorenz descrie la un moment dat, foarte emotionant, fidelitatea unei gaste fata de cizmele lui. Acestea fusesera primele obiecte pe care bobocul de gasca le vazuse la nasterea sa. O asemenea legatura este guvernata de instinct. Dar daca noi, oamenii, am urma toata viata acest instinct natural, care are sens la inceputul vietii, am ramane pentru totdeauna infantili si nu ne-am putea bucura de avantajele existentei adulte.

Printre aceste avantaje se numara luciditatea,

libertatea de gandire, accesul la propriile

sentimente si capacitatea de a pune lucrurile

in balanta.

 

 

Este bine stiut ca bisericile si guvernele sunt interesate de ingreunarea acestei dezvoltari si ca urmaresc mentinerea oamenilor intr-o stare de dependenta fata de figurile parentale. Mai putin cunoscut este faptul ca, pentru aceasta, corpul plateste un pret foarte mare. Caci unde am ajunge daca ne-am da seama de enormitatile comise de parintii nostri? Si ce s-ar intampla cu aceste figuri parentale daca puterea lor nu ar mai avea efect?

Un fragment extras din volumul „Corpul nu minte niciodata - Vindecarea traumelor copilului interior", semnat Alice Miller.