Bhagavad-gita este al saselea cant al celebrei epopei Mahabharata si este o cuprinzatoare sinteza a spiritualitatii hinduse. Poemul filosofic relateaza lupta fiilor regelui Pandu pentru a-si recapata puterea uzurpata de verii lor, fiii regelui Dhrtarastra, substanta textului constituind-o dialogul dintre Arjuna, unul dintre fiii regelui Pandu, si zeul Krsna.

Notatiile ce urmeaza sunt prilejuite de recent aparuta a treia editie a poemului: Bhagavad-gita, traducere din sanscrita, introducere, comentarii si note de Sergiu Al-George, Bucuresti, Editura Herald, colectia „Princeps”, 2015, 238 p. Cantul al saselea nareaza cele optsprezece zile de lupta, bataliile purtate cu forta de ambele tabere, durerea pierderilor, prabusirea capitalei, coborarea lui Yudhisthira in infern si urcarea sa la Cer. In Istoria credintelor si ideilor religioase, Mircea Eliade scrie despre Mahabharata ca fiind razboiul eshatologic si sfarsitul lumii: „Acest razboi monstruos a fost hotarat de Brahma, pentru a usura Pamantul de o populatie care nu contenea sa se inmulteasca. Brahma a cerut unui mare numar de zei si de demoni sa se intrupeze in vederea declansarii unui ingrozitor razboi de exterminare”. La randul sau, Georges Dumezil descria  Mahabharata, in Mit si epopee, ca fiind „transpunerea epica a unei crize eshatologice”, epopeea transpunand „intr-o criza aproape mortala a semintiei si a regalitatii neamului Kuru o criza a istoriei lumii, ceea ce mitologia hindusa numeste «sfarsitul unui yuga»”. Bhagavad-gita schita si o divinitate bine conturata, de esenta contradictorie, Krsna:

„print razboinic, in stare de mari indrazneli, ucigator de

monstri, pedepsitor de regi nelegiuiti, fiind totodata capabil

de viclenii si lasitati; deschis exaltarilor bahice si protagonist

al supremelor experiente erotice in paroxismul caruia se

descifreaza insusi erosul absolut – cel al comuniunii cu

realitatea ultima –, Krsna ramane totusi un personaj crud si

oarecum lugubru prin surasul cu care intampina marile

drame”

 

, scrie Sergiu Al-George. Mahabharata, in ansamblu, si Bhagavad-gita, in particular, desi zugravesc sfarsitul unui yuga, constituie „modelul exemplar al oricarei sinteze spirituale savarsite de hinduism” (Mircea Eliade), stabilesc egalitatea celor trei cai reprezentate de activitatea rituala, cunoasterea metafizica si practica Yogai, propovaduiesc echivalenta Vedantei cu Samkhya si Yoga:

„Numai cei putini la minte, nu si inteleptii, vorbesc despre

Samkhya si Yoga ca despre lucruri deosebite; cel care o

urmeaza doar pe una obtine totodata fructul amandurora.

Starea care se dobandeste prin Samkhya se dobandeste si

prin Yoga; cel care vede ca Samkhya si Yoga sunt una,

acela vede”

(Bhagavad-gita V, 4-5).

Bhagavad-gita subliniaza si omologia celor trei „cai” soteriologice, dezvaluie criza existentiala a lui Arjuna si caile de eliberare, care nu sunt cai ale renuntarii, ci cai ale actiunii, ale faptei:

„Nu prin abtinere de la fapte ajunge omul la nefaptuire si

nici prin renuntare la lume nu se capata desavarsirea

[spirituala]. Savarseste faptele prescrise! Fapta este mai

buna decat nefaptuirea. Pentru mine, o, fiu al lui Prtha, nu

[mai] exista nimic de infaptuit in cele trei lumi, nimic

nedobandit care sa trebuiasca dobandit, si totusi ma aflu in

actiune. Daca eu nu m-as afla tot timpul neobosit in

actiune, toti oamenii, o, fiu al lui Prtha, mi-ar urma calea.

Aceste lumi ar pieri daca eu nu [mi]-as indeplini fapta; as fi

cel care face haos, as duce la pieire fiintele.”

 

Bhagavad-gita se prezinta ca o noua constructie spirituala care glorifica faptele omenesti, evitind astfel „confuzia universala”. Bhagavat il povatuieste pe Arjuna folosind invataturile propovaduite de yoga nepieritoare, de yoga din vremea inceputurilor: „Cel care vede in fapta nefaptuirea si in nefaptuire fapta, acela este un intelept intre oameni. Cel cu credinta dobandeste Cunoasterea, nazuind spre ea cu toate simturile stapanite; dobandind Cunoasterea, ajunge repede la pacea suprema. Cel lipsit de Cunoastere si credinta, cu indoiala in suflet, piere; cel cu indoiala in suflet nu are parte nici de lumea aceasta, nici de cealalta si nici de fericire”. Poemul este un adevarat tratat de yoga, de vreme ce 16 din cele 18 capitole ale sale poarta numele unei cai particulare sau al unui aspect esential din yoga unica: yoga faptei, yoga renuntarii, yoga cunoasterii si a intelegerii, yoga daruirii de sine, yoga spiritului suprem, yoga renuntarii si a eliberarii. Opera a fost ridicata la rang de Upanisade intrucat contine o invatatura esoterica a Cunoasterii de Sine. Gita aduce suplete si diversifica semnificatia cuvantului Yoga; acest cuvant capata sensul unui contact permanent intre fiinta intrupata si Sinele etern, sensul de jonctiune, de unificare a sufletului uman si a Divinitatii care este Purusa suprema si Sinele tuturor fiintelor, sensul de cale care conduce la aceasta Uniune.

Mult timp Yoga s-a adresat sau parea ca se adreseaza contemplativilor, oamenilor care, prin renuntare, se eliberasera de atractiile mundane, de responsabilitati si indatoriri. Krsna propovaduieste o Yoga pentru toata lumea, nu numai pentru asceti; Yoga este posibila si salvatoare nu numai celor de o anume conditie, ea consta in a face fata unei anumite situatii, in a accepta exigentele lumii, in a modela spiritul si a-l armoniza cu Divinul. Nu este necesar a parasi totul pentru a te stabili in Sinele esential – dimpotriva, trebuie inceput prin asumarea eului relational si social. Bhagavad-gita este o reformulare a doctrinei Yoga destinate omului de actiune, fiintei umane angajate in lume, incarcata de responsabilitati si de obligatii; ea se adreseaza lui Arjuna, razboinic, print, erou – si prin el, intregului neam omenesc aflat pe campul de lupta al vietii, acolo unde se infrunta neincetat fortele binelui si ale raului. Krsna dezvolta invatatura sa degajand succesiv toate dimensiunile posibile ale Yogai; diferitele forme ale Yogai nu pot fi separate, ele converg si se sustin: primele sase capitole sunt despre Yoga vointei purificate, a actiunii nepatate de egoism, urmatoarele sase capitole descriu Yoga iubirii divinitatii si modalitatile de adorare, iar ultimele descriu Yoga celei mai inalte forme de cunoastere spirituala:

„Trebuie aflat taramul de unde cei plecati nu se mai intorc.

Catre acest Spirit al Inceputului ma indrept, de unde a

izbucnit stravechea miscare. Cei fara mandrie si tulburare a

mintii, care au invins pacatul inlantuirii, mereu

[indreptati]asupra Sinelui Suprem, cu dorintele stinse,

eliberati de dualitatea numita fericire-durere, merg fara sa

rataceasca spre acest taram neclintit. Pe acesta nu-l

lumineaza nici Soarele, nici Luna, nici focul; de unde

plecand nu te mai intorci, acela este lacasul meu suprem.”

 

Bhagavad-gita, scria Mircea Eliade, este o opera fara egal, cheie de bolta a spiritualitatii indiene, care pune accent pe istoricitatea omului, pe rezolvarea situatiei paradoxale prin care omul care se afla in Timp trebuie sa gaseasca, in lume, o cale sa atinga un plan transistoric si atemporal. Omul va trai in lume, va fi menit istoriei, dar nu se va risipi in ispita „fructelor faptei”. De mai bine de doua veacuri, Bhagavad-gita seduce mari spirite ale culturii europene: von Humboldt, Schlegel, Hegel, Scopenhauer, Nietzsche, Mircea Eliade, Georges Dumézil. Bhagavad-gita, fascinant poem filosofic, stralucita sinteza a experientei spirituale, isi continua aventura talmacind mai departe destinul constiintelor tragice aflate intr-un impas fara speranta, indemnandu-i pe cei din vechime, dar si pe cei de astazi, sa caute maretia si biruinta, viata plina si carmuirea bine statornicita.