Cand Maharshi Bhagavan Sri Ramana si-a realizat Sinele, era un pusti de saptesprezece ani ce apartinea unei familii de brahmani din clasa mijlocie din Sudul Indiei. El mergea inca la liceu si nu urmase nicio pregatire de ordin spiritual, nici nu studiase ceva in domeniul doctrinelor spirituale. De obicei este nevoie de o perioada de studiu, care adesea dureaza o viata intreaga, studiu ce, de cele mai multe ori, ramane inca nefinalizat la sfarsitul vietii. Dupa cum spun inteleptii, totul depinde de maturitatea spirituala a unei persoane. Calea poate fi comparata cu un pelerinaj, iar drumul parcurs intr-o singura zi cu o viata de om; ajungerea cuiva la destinatie sau cat de mult se apropie cineva de aceasta destinatie va depinde, in parte, de energia cu care omul se straduieste sa inainteze si, partial, de distanta fata de aceasta destinatie la care se afla in clipa cand s-a trezit si s-a hotarat sa inceapa calatoria. 

Cand spunem ca Maharshi si-a realizat Sinele asta nu inseamna ca el a inteles vreo doctrina sau teorie noua, sau ca a dobandit vreo stare de constiinta mai inalta sau puteri miraculoase, ci ca „eul” care intelege sau nu intelege invataturi spirituale si care poseda sau nu poseda puteri, a devenit in mod constient identic cu Atman, Sinele sau Spiritul universal. 

Timp de peste o jumatate de secol, cat a predat-o, in filosofia lui nu a existat vreo schimbare sau vreo dezvoltare. Nici nu putea sa existe, deoarece el nu a elaborat vreo filosofie, rezumandu-se sa recunoasca expunerea Adevarului transcendental in teorie, mit si simbol atunci cand le intalnea in carti. Ceea ce preda el era doctrina suprema a non-dualitatii, sau advaita, in care sunt absorbite, in cele din urma, toate celelalte doctrine. Potrivit acestei doctrine, Fiinta este Una si este manifestata in univers si in toate creaturile fara a diferi vreodata de Sinele ei etern si nemanifestat, asa cum, in vis, mintea creeaza toti oa-menii si intamplarile pe care le vede respectivul, fara ca ea sa piarda ceva prin crearea lor ori sa castige ceva prin re-absorbtia lor, fara a inceta sa fie ea insasi.

Unora le era greu sa creada asa ceva, caci, spuneau ei, asta ar insemna implicit ca lumea este ireala, dar Maharshi le-a explicat ca lumea este ireala doar ca lume, cu alte cuvinte ca un lucru separat si de-sine-statator, insa ea este reala ca o manifestare a Sinelui, asa cum intamplarile pe care le vede cineva pe un ecran de cinematograf sunt ireale ca viata concreta, dar reale ca spectacol de umbre si lumini. Unii se temeau ca invatatura lui Maharshi tagaduia existenta unui dumnezeu personal la care sa se poata ruga, dar ea transcende aceasta doctrina fara a o nega, caci, in cele din urma, adoratorul este absorbit inapoi in uniune cu cel adorat. Toate acestea – omul care se roaga, rugaciunea si Dumnezeul la care se roaga el – nu au realitate decat ca manifestari ale Sinelui.

Cum Maharshi si-a realizat Sinele fara a avea vreo pregatire teoretica anterioara, el nu acorda prea multa importanta teoriei cand isi pregatea discipolii. Baza teoretica expusa in lucrarile care urmeaza are scopul practic de a ajuta cititorul intru cunoas-terea Sinelui – prin care nu trebuie sa intelegem vreun studiu psihologic, ci a cunoaste si a fi Sinele care exista dincolo de ego sau de minte. Maharshi nu tinea cont de intrebarile care i se puneau doar pentru satisfacerea curiozitatii. Daca era intrebat despre starea postuma a omului el raspundea adesea:

„De ce vrei sa stii ce-o sa fii cand vei muri inainte

de a sti ce esti acum? Afla mai intai ce esti acum.”

 

 

Astfel, cel care intreba era facut sa abandoneze simpla curiozitate mentala si era indreptat spre o cautare de ordin spiritual. Tot astfel, Maharshi evita intrebarile despre samadhi sau despre starea de jnani (om care si-a realizat Sinele):

„De ce vrei sa stii despre jnani inainte de a sti despre tine insuti? Mai intai afla cine esti.”

Dar cand intrebarile se refereau la tema descoperirii Sinelui, el dovedea o rabdare infinita in a explica despre ce este vorba.

Metoda investigarii de sine pe care o preda merge dincolo de filosofie si psihologie, caci ea nu priveste calitatile egoului, ci Sinele, ce ramane stralucind fara calitati cand egoul nu mai functioneaza. Mintea nu trebuie sa sugereze un raspuns, ci sa ramana tacuta, astfel incat sa se poata ivi adevaratul raspuns.

„Nu este bine sa faci o incantatie cu

«Cine sunt eu?» Pune intrebarea numai o data

iar apoi concentreaza-te pentru a gasi sursa egoului

si a impiedica ivirea gandurilor.”

 

„Gasirea sursei egoului” presupune concentrarea asupra centrului spiritual din trup, Inima din partea dreapta, asa cum a explicat Maharshi. Si, printr-o asemenea concentrare „sa se impiedice ivirea gandurilor”.

„In timpul meditatiei, mintea nu trebuie sa

intrerupa investigarea, sugerand raspunsuri

precum «Eu sunt Siva». Adevaratul raspuns va

veni de la sine. Niciun raspuns venit din partea

egoului nu poate fi adecvat. Aceste afirmatii

nascute prin autosugestie pot fi utile celor ce

urmeaza alte metode, dar nu in metoda interogarii

de sine. Daca vei continua sa intrebi, raspunsul va

veni.”

 

Raspunsul vine ca un flux de constiinta in Inima, mai intai sporadic si dobandit numai cu mare efort, dar apoi devenind tot mai puternic si constant, ivindu-se mai spontan si actionand ca o frana asupra gandurilor si actiunilor, subminand egoul, pana cand, in cele din urma, egoul dispare si nu ramane decat certitudinea Constiintei pure.

Maharshi a scris foarte putin. El si-a transmis invatatura mai ales prin puterea uriasa a tacerii. Asta nu insemna ca el nu dorea sa raspunda cand i se puneau intrebari. Daca simtea ca intrebarile aveau o motivatie sincera si nu proveneau dintr-o curiozitate gratuita, el le raspundea pe larg, prin viu grai sau in scris. Cu toate acestea, invatatura esentiala era influenta tacuta care se exercita asupra Inimii.