Exista o placere in practicarea filosofiei si o desfatare chiar si in mirajele metafizicii, pe care le resimte oricare student, pana cand necesitatile brute ale existentei fizice il trag jos, de pe culmile gandirii, in balciul economic al competitiei si castigului. Am trait cu totii zile de aur in acel miez de vara al existentei cand filosofia era inca ceea ce Platon spunea ca este, „acea scumpa placere”; atunci cand dragostea pentru cel mai evaziv dintre adevaruri isi traia momentele de glorie in dauna poftelor carnale si a dependentei fata de lume. Traieste in noi mereu un jinduitor dor pentru acea ratacire precoce a intelepciunii. „Viata are sens”, spunem odata cu Browning, „iar a gasi acest sens e hrana si bautura mea”. Viata ne este in asa masura lipsita de sens, de o inutilitate si o vacuitate care ne aneantizeaza; ne luptam cu haosul din jurul si din interiorul nostru; vom crede insa pana la capat ca exista ceva vital si semnificativ in noi, pe care l-am putea cunoaste daca am sti sa ne descifram sufletele.

Vrem sa intelegem; „a trai inseamna pentru noi a schimba in lumina si flacara tot ceea ce suntem”; suntem ca Mitea din Fratii Karamazov – „unii dintre aceia care nu vor milioane, ci raspunsuri la intrebarile lor” –, vrem sa masuram valoarea si infatisarea lucrurilor care trec si sa ne smulgem astfel din harababura in care ne ducem zilele. Vrem sa stim ca lucrurile mici sunt mici, iar cele mari sunt mari inainte de a fi prea tarziu; vrem sa le vedem azi, asa cum vor fi intotdeauna – „in lumina eternitatii”. Vrem sa invatam sa radem in fata inevitabilului, sa intampinam ranjetul mortii cu un zambet. Vrem sa fim intregi, sa ne coordonam energiile, criticandu-ne si armonizandu-ne dorintele; pentru ca energiile coordonate sunt ultimul cuvant in etica si in politica, dar poate ca si in politica sau metafizica. „A fi filosof ”, spunea Thoreau, „nu inseamna numai sa ai ganduri subtile si nici sa gasesti o scoala careia sa i te afiliezi, ci inseamna sa iubesti atat de mult intelepciunea, incat sa traiesti, in conformitate cu exigentele ei, o viata caracterizata de simplitate, independenta, marinimie si incredere.” Am putea fi siguri ca, daca nu am gasi nimic altceva decat intelepciunea, celelalte lucruri vor veni odata cu ea.

„Cautati intai lucrurile bune ale mintii”

 

, ne previne Bacon, „iar celelalte vor veni, ori lipsa lor nu va fi simtita”. Adevarul nu ne va imbogati, dar ne va face liberi.

Un cititor ireverentios ne va atrage atentia ca filosofia este inutila precum sahul, obscura precum ignoranta si neschimbatoare in continut.

„Nu exista nimic mai absurd”

 

, spune Cicero, „decat ceea ce putem gasi in cartile filosofilor”. Este dincolo de orice indoiala ca exista filosofi care au avut intelepciune de toate tipurile, insa n-au avut simt comun. De asemenea, o mare parte a zborului filosofic a fost posibil datorita aerului rarefiat. Sa incercam, in decursul acestui drum filosofic al nostru, sa ramanem doar in lumina, sa ne pastram departe de apele tulburi ale metafizicii si de „marile schimbatoare” ale disputelor teologice. Dar putem spune ca stagneaza filosofia? Stiinta pare sa avanseze mereu, pe cand filosofia pare mereu sa piarda teren. Acest lucru se intampla pentru ca filosofia accepta sarcina dificila si riscanta de a dezbate chestiuni care nu pot fi inca abordate cu metodele stiintei: probleme precum binele si raul, frumusetea si uratenia, ordinea si libertatea, viata si moartea; imediat ce un domeniu aduna cunoastere care este susceptibila sa fie formulata exact, acesta este numit stiinta. Orice stiinta incepe ca filosofie si sfarseste ca arta; se naste din mijlocul ipotezelor si se transforma intr-o opera. Filosofia reprezinta o interpretare ipotetica a necunoscutului (precum in metafizica) sau a ceea ce este partial necunoscut (ca in etica si in politica); filosofia este mereu avangarda in lupta pentru adevar. Stiinta reprezinta teritoriul cucerit, iar in spatele ei se afla acele regiuni sigure in care arta si cunoasterea construiesc minunile lumii noastre imperfecte. Filosofia pare sa ramana locului, perplexa, dar asta numai pentru ca lasa fructele victoriei suratelor ei mai mici – stiintele – si se preda pe sine, in dulce galceava, zonelor nesigure si neexplorate.

Doriti o abordare mai tehnica? Stiinta este o descriere analitica, filosofia, o interpretare sintetica. Stiinta doreste sa solutioneze intregul prin parti, organismul prin organe, necunoscutul prin ceea ce cunoastem. Nu se intreaba despre valoarea si despre posibilitatile ideale ascunse in lucruri, nici despre semnificatia lor absoluta si ultima; se multumeste sa arate doar cum sunt si cum opereaza lucrurile la momentul prezent, isi limiteaza privirea in mod absolut la natura si la felul de a fi al lucrurilor asa cum sunt. Omul de stiinta este impartial precum natura in poemul lui Turgheniev: se intereseaza de piciorul unui purice, ca si de suferintele unui geniu. Filosoful insa nu se multumeste cu descrierea faptului, el vrea sa stabileasca relatia acestuia cu experienta in general, sa-i inteleaga sensul si valoarea; el combina lucrurile in cadrul unei sinteze interpretative, incearca sa construiasca, intr-o forma mai buna decat cea anterioara, ceasornicul universului pe care-l dezasamblase, in mod analitic, curiosul om de stiinta. Stiinta ne spune cum sa vindecam si cum sa ucidem, reduce mortalitatea la bucata, apoi ne ucide cu toptanul in razboaie; numai intelepciunea – care este dorinta coordonata in lumina intregii experiente – ne poate spune cand sa vindecam si cand sa ucidem. Rolul stiintei este de a observa procesele si a crea mijloace de actiune, iar treaba filosofiei, de a critica si a coordona scopuri. Si, pentru ca azi mijloacele si instrumentele care ne sunt la indemana s-au extins dincolo de posibilitatile noastre de interpretare si de a crea sinteza scopurilor si a idealurilor noastre, viata ne e plina de zgomote si furie care nu au nicio semnificatie. Pentru ca un fapt nu reprezinta nimic decat in corelatie cu dorinta; nu este complet decat in relatie cu un scop si cu un intreg. Stiinta fara filosofie, faptele fara perspectiva si evaluare nu ne pot feri de dezastre si de disperare. Stiinta ne aduce cunoastere, dar numai filosofia ne poate da intelepciune.

Mai specific, filosofia include si presupune cinci campuri de studiu, carora le corespund cinci tipuri de discurs: logica, estetica, etica, politica si metafizica. Logica este studiul metodei ideale de a gandi si de a cerceta: observatia si introspectia, deductia si inductia, ipoteza si experimentul, analiza si sinteza – acestea sunt formele de activitate umana pe care logica incearca sa le inteleaga si sa le ghideze; pare destul de plictisitoare pentru cei mai multi dintre noi, dar, cu toate acestea, cele mai mari progrese pe care umanitatea le-a facut au fost in momentele in care am reusit sa ne imbunatatim metodele de cercetare si de gandire. Estetica este studiul formelor ideale ori al frumusetii, este filosofia artei. Etica este studiul comportamentului ideal, cea mai inalta forma de studiu – credea Socrate –, cunoasterea binelui si a raului, a intelepciunii vietii. Politica este studiul organizarii sociale ideale (si nu, cum ar putea crede unii, arta de a obtine si de a pastra functii); monarhia, democratia, aristocratia, socialismul, anarhismul, feminismul – acestea sunt dramatis personae ale filosofiei politice. Si, in cele din urma, metafizica (ce atrage atatea necazuri, pentru ca nu este asemenea celorlalte forme de filosofie, o incercare de a coordona ceea ce este real in lumina a ceea ce este ideal) este studiul „realitatii ultime” a tuturor lucrurilor, studiul naturii autentice si finale a „materiei” (ontologia), a mintii (psihologia filosofica), a interrelatiilor dintre „minte” si „materie” in cadrul proceselor de perceptie si de cunoastere (epistemologia).

Acestea sunt partile filosofiei, dar asa, rupta in bucati, ea isi pierde frumusetea si bucuria. Nu trebuie sa cautam esenta ei in abstractiunea arida si formala, ci in substanta ei geniala; n-ar trebui sa studiem doar filosofiile, ci si pe filosofi; ar trebui sa ne petrecem timpul cu sfintii si martirii gandirii, lasandu-le spiritul sa se joace in jurul nostru pana cand vom fi in stare sa luam parte la ceea ce Leonardo numea „cea mai nobila dintre placeri, bucuria intelegerii”. Fiecare dintre acesti filosofi are lectii importante pentru noi daca ne apropiem de ei asa cum trebuie. „Stiti care este secretul unui adevarat profesor?” intreaba Emerson:

„Sa intelegi ca in fiecare om este ceva ce ai putea invata si ca prin asta ii devii elev”.

 

Ei bine, putem adopta aceasta atitudine in raport cu marile minti ale omenirii, fara sa ne temem ca ne va fi ranit orgoliul. Si ne putem maguli cu celalalt gand al lui Emerson, si anume acela ca, atunci cand geniile ne vorbesc, ne simtim, vag, ca si cum am fi avut acelasi gand, dar ne-a lipsit curajul de a-l imbraca in forma si a-i da glas. Intr-adevar, marii oameni ne vorbesc atata timp cat avem urechi si suflet sa-i auzim, atata timp cat exista in noi macar radacinile a ceea ce a inflorit in ei. Am avut si noi experientele lor, dar nu am golit acele experiente de seva si nu le-am prins rosturile subtile: n-am fost atenti la acordurile fine ale realitatii care murmura deasupra noastra. Geniile au auzit aceste acorduri fine si muzica sferelor. Geniile inteleg la ce se referea Pitagora atunci când spunea ca filosofia este cea mai inalta muzica. Sa-i ascultam, asadar, pe acesti oameni, gata sa le iertam erorile trecatoare, nerabdatori sa auzim lectiile pe care sunt atat de nerabdatori sa ni le dea. „Fii rezonabil”, ii spune Socrate lui Criton, „si nu te supara daca profesorii de filosofie sunt buni sau rai, gandeste-te doar la filosofia insasi. Incearca s-o examinezi pe indelete si in adevar, iar, daca se va dovedi rea, indeparteaza-i pe toti de la ea, dar, daca e asa cum cred eu, urmeaz-o si slujeste-o cu inima voioasa.”

Fragment extras din volumul „Povestea filosofiei - Vietile si ideile celor mai importanti filosofi occidentali” de Will Durant (Colectia “Cultura si civilizatie”).