Stiinta si religia (teologia) Occidentului sunt intr-un permanent conflict. Geniul religiei distinge credinta si miracolul ca fundament al ei. Stiinta sustine ca idealuri ale sale faptul si legea. Religia este in mod necesar ilogica, in timp ce stiinta este materialista si, multumita amandurora, omenirea este la fel de departe de orice cunoastere reala a naturii si destinului sufletului cum a fost cu o mie de ani in urma. Conflictul acesta a fost intretinut timp indelungat; este un razboi dus pana la moarte; atat stiinta, cat si religia sunt in curs de reformare si, cu mult inainte ca batalia sa inceteze, se va constata ca niciunul dintre combatantii initiali nu mai exista decat prin intermediul progeniturilor lor de origine dubioasa sau cu obarsie straina.

S-a visat uneori la o reconciliere, dar mai este cale lunga pana acolo. Teoria sau „ipoteza de lucru” a stiintei este mecanica in cel mai inalt grad. Materie, forta, miscare si lege, fara o inteligenta subiacenta. Despre materie se spune ca este, in esenta, moarta si inerta, iar mintea este privita ca rezultatul fortuit al unor combinatii si agregari, cunoscute ca „organizare”. Evolutia este privita ca rezultatul modificarii si imbunatatirii prin folosire si selectie, iar beneficiul este dus mai departe de ereditate. Cu alte cuvinte, este rezultatul autonomiei.

Teoria religiei este despre un Dumnezeu personal si o creatie arbitrara si la fel de mecanica, desi miraculoasa, despre o revelatie nu mai putin miraculoasa, despre suflete create ca printr-un capriciu arbitrar al divinitatii, cu cooperarea accidentala a omului, eventual incalcand legea divina. Ea vorbeste despre legi, dar admite abrogarea lor prin vointa (capriciul) lui Dumnezeu. Este adevarat ca nici stiinta si nici religia nu au formulat explicit crezurile anterioare, dar ele sunt deductii corecte din postulatele asumate, rezultatele logice ale unei naturi fara inteligenta si ale unui Dumnezeu care creeaza legi doar ca sa le anuleze dupa bunul sau plac! Reconcilierea intre stiinta si religie devine astfel imposibila, deoarece fiecare este o contradictie in sine.

Dar o reconciliere a fost realizata in Doctrina secreta din timpuri stravechi. Vechea religie universala a intelepciunii a fost stiintifica in cel mai inalt grad, fiindca la baza atat a stiintei, cat si a religiei s-a aflat filosofia care a deslusit procesele ordonate ale naturii eterne, fara „verigi lipsa” in evolutie si fara capricii sau contradictii nicaieri in cosmos.

Primul postulat al Doctrinei secrete pe care l-am mentionat deja pune bazele sigure ale acestei vechi filosofii. Un principiu omnipotent, extern, nemarginit si imuabil, coextensive si coexistent cu spatiul: in tot, prin tot, mai presus de tot, divinitatea imanenta in natura, asemenea eternitatii cauzei si efectului, fiecare fiind fara inceput sau sfarsit si fiecare alternand vesnic!

Legea in natura este permanenta, caracterul neschimbator al fiintei divine. Inteligenta in natura este armonia ordinii divine. De aici „regatul”, „temelia”, „coroana”, „frumusetea” etc., adica sefirotii din cabala sau atributele divine ale lui Ain Soph, nemarginitul. Doctrina emanatiei, predate de Platon si sustinuta de gnostici si de primii crestini, a oferit cheia evolutiei cosmice si umane. Plotinus a afirmat: „Dumnezeu nu este principiul fiintelor, ci principiul principiilor”.

Substanta universala, energia universala, legea universala, viata universala, inteligenta universala, toate sunt emanatii sau manifestari ale principiului unic.

Acesta nu este panteism, ci teism pur si veritabil.

Totul este unul, iar acel unu este divinitatea. Spinoza s-a apropiat, poate, cel mai mult de adevar din timpul vechilor initiati incoace.

Fiecare atom de materie, precum si fiecare „punct” din spatiu sunt plini de divinitate.

Nu exista nici timp, nici loc, unde El sa nu fie. Preotii-initiati ai evreilor cunosteau doctrina aceasta, pe care o aveau din Egipt („Moise era priceput in toata intelepciunea egiptenilor”) si nici Iehova, sau Adonai, nu a fost Nenumitul sau Nemarginitul.

Aici, in primul postulat, sta reconcilierea complete intre stiinta si religie. Prin imanenta divina in natura, spatiul ascuns in toate, fiecare atom de materie este inzestrat cu viata si inteligenta si supus legii. Evolutia este o formare, transformare si reformare in succesiune eterna, avanposturile creatiei fiind continuu atrase in sus, spre centru, in divinitate. Or, spatiul implica divinitatea si devine Cosmos. In centrul fiecarui atom sau soare se afla divinitatea (unitatea), pe circumferinta se desfasoara natura (diversitatea) si acestea doua sunt vesnice, unul si in unitatea.

Fragment extras din Simbolismul francmasoneriei sau Masonerie Mistica si Marile Misterii ale Antichitatii de Jirah Dewey Buck.

Colectia Arta Regala, coordonata de Gabriela Deniz (Senior Editor).