„Voi, cei cu spirit ager de patruns,
catati aci-n cantarea mea ciudata,
sub valul ei, ce-nvat imi zace-ascuns!” 

Dante, Infernul

Prin aceste cuvinte Dante arata foarte deslusit ca exista in opera sa un sens ascuns, doctrinal (sensul exterior si aparent nefiind decat un val), care trebuie cautat de catre cei ce sunt in stare sa-l patrunda. Altundeva, poetul merge si mai departe, declarand ca toate scrierile, nu numai cele sacre, pot fi intelese si trebuie explicate in principal prin patru sensuri: „si possono intendere e debbonsi sponere massimamente per quattro sensi”. E evident, de altfel, ca aceste semnificatii nu se pot anihila sau opune reciproc, ci dimpotriva, trebuie sa se completeze si sa se armonizeze ca partile aceluiasi tot, ca elementele constitutive ale unei sinteze unice.

Astfel, faptul ca Divina Comedie, in ansamblul sau, poate fi interpretata in mai multe sensuri, e in afara oricarei indoieli, de vreme ce avem in aceasta privinta chiar marturia autorului ei, cu siguranta cel mai calificat pentru a ne informa asupra propriilor sale intentii. Dificultatea apare doar atunci cand e vorba despre a determina aceste semnificatii diferite, in special pe cele mai elevate sau mai profunde, si aici incep fireste divergentele de vederi intre comentatori. Acestia recunosc in general, sub sensul literal al relatarii poetice, un sens filosofic sau mai degraba filosofico-teologic, si un sens politic si social; dar, impreuna cu sensul literal, acestea nu sunt decat trei, iar Dante ne previne sa cautam patru; care este prin urmare al patrulea? Pentru noi, acesta nu poate fi decat un sens initiatic, metafizic in esenta sa, de care se leaga multe date care, fara a fi toate de ordin pur metafizic, prezinta un caracter in egala masura ezoteric. Tocmai datorita acestui caracter, sensul profund a scapat complet majoritatii comentatorilor; si totusi, daca este ignorat sau nu este recunoscut, celelalte sensuri nu pot fi intelese decat partial, deoarece el este principiul lor, care le coordoneaza si le unifica.

Chiar cei ce au intrezarit aceasta latura ezoterica a operei lui Dante au comis multe erori in privinta adevaratei sale naturi, pentru ca le lipsea, cel mai adesea, cunoas-terea reala a acestor lucruri si pentru ca interpretarea lor era afectata de prejudecati la care nu puteau sa renunte.

Astfel, Rosseti si Aroux, care au fost printre primii ce au semnalat acest ezoterism, si-au inchipuit ca pot dovedi „erezia” lui Dante, fara sa realizeze ca amesteca astfel consideratii ce se raporteaza la domenii cu totul diferite; asa incat, desi cunosteau anumite lucruri, multe altele le erau necunoscute, si pe acestea vom incerca sa le indicam, fara a avea nicidecum pretentia de a oferi o expunere completa unui subiect ce pare intr-adevar inepuizabil.

Problema, pentru Aroux, se punea astfel: a fost Dante catolic sau albigenz? Pentru altii, ea pare mai degraba sa se puna in acesti termeni: a fost el crestin sau pagan? In ce ne priveste, noi nu imbratisam un asemenea punct de vedere, deoarece ezoterismul veritabil este cu totul altceva decat religia exterioara si, daca are unele raporturi cu aceasta, e numai in masura in care gaseste in formele religioase un mod de expresie simbolica; putin importa, de altfel, daca aceste forme apartin unei religii sau alteia, caci aici e vorba despre unitatea doctrinala esentiala ce se ascunde in spatele aparentei lor diversitati. De aceea vechii initiati participau deopotriva la toate cultele exterioare, in conformitate cu obiceiurile stabilite in diversele tari in care se aflau; de asemenea, pentru ca vedea aceasta unitate fundamentala, si nu ca efect al unui „sincretism” superficial, Dante a folosit, dupa caz, un limbaj imprumutat fie din crestinism, fie din antichitatea greco-romana. Metafizica pura nu este nici pagana nici crestina, ci universala; misterele antice nu apartineau paganismului, ci i se suprapuneau acestuia; la fel, in Evul Mediu, existau organizatii al caror caracter era initiatic si nereligios, dar care si-au fixat baza in catolicism. Faptul ca Dante a apartinut unora dintre aceste organizatii, ceea ce ni se pare incontestabil, nu este asadar un motiv pentru a-l declara „eretic”; cei ce gandesc astfel isi fac o idee gresita sau incompleta despre Evul Mediu, nevazandu-i, ca sa spunem asa, decat exteriorul, deoarece, pentru tot restul, nu mai exista nimic in lumea moderna care sa le poata servi ca termen de comparatie.

Daca acesta a fost caracterul real al tuturor organizatiilor initiatice, n-au existat decat doua cazuri sau acuzatii de „erezie” aduse unora dintre ele sau impotriva unora dintre membrii lor, si asta pentru a ascunde alte reprosuri mult mai bine fondate sau cel putin mai adevarate, dar care nu puteau fi formulate pe fata. Primul dintre aceste doua cazuri este cel in care anumiti initiati au putut sa faca divulgari inoportune, ce riscau sa raspandeasca tulburarea in spiritele nepregatite pentru cunoasterea adevarurilor superioare si sa provoace dezordini din punct de vedere social; autorii unor asemenea divulgari aveau vina de a fi creat ei insisi o confuzie intre cele doua Ordine, ezoteric si exoteric, confuzie care justifica, in definitiv, cu prisosinta, acuzatia de „erezie”; si acest caz a fost prezent de multe ori in Islam, unde totusi scolile ezoterice nu intampinau, in mod normal, nicio ostilitate din partea autoritatilor religioase si juridice ce reprezentau exoterismul. Al doilea caz este cel in care aceeasi acuzatie a fost doar luata ca pretext de catre o putere politica pentru a-si ruina adversarii, considerati cu atat mai redutabili cu cat erau mai greu de lovit prin mijloace obisnuite; distrugerea Ordinului Templului este, in acest caz, exemplul cel mai cunoscut, acest eveniment avand un raport direct cu subiectul prezentului studiu.