Putem sa ne gandim la noi ca fiind urechile, ochii si mintea ce functioneaza pe aceasta planeta exact in acelasi chip in care lucreaza urechile, ochii si mintile noastre pentru trupurile noastre. Corpurile noastre sunt una cu acest Pamant, aceasta „oaza minunata din desertul spatiului infinit”; si matematica acelui spatiu infinit, care este identica cu cea a mintii newtoniene – mintea noastra, a Pamantului, mintea Universului –, infloreste si da roade in aceasta oaza minunata, prin noi.

Sa ne amintim inca o data: cand acel hominid primitiv Sinanthropus, in caverna sa lugubra, a devenit sensibil la fascinatia focului, acest lucru s-a datorat unei forte care era deja prezenta si functionala in propriul sau corp: caldura, temperatura, oxidarea; dar si in solul vulcanic, in Jupiter si in Soare. Momentul in care dansatorii mascati din triburile de vanatori – adepti ai totemismului – s-au identificat cu puterile sfinte recunoscute la animalele pe care le ucideau, a determinat, din nou, iesirea la suprafata a unui aspect din ei insisi pe care il intuiau si il onorau, si pe care noi, toti, il avem in comun cu animalele salbatice, si anume, inteligenta instinctiva in acord cu ordinea naturala a Mamei Gaia. In mod similar si in raportul cu lumea vegetala: in acea sfera, se produce iesirea la suprafata a unui aspect din noi insine, legat de hrana si de crestere. In multe tipuri de mitologii, iar dintre acestea nu toate sunt primitive, exista o reprezentare a omenirii ca si cum aceasta ar fi rasarit din pamant precum plantele – pamantul care da nastere oamenilor – sau a omenirii care creste din arbori. Avem si imaginea unui „al doilea Adam”, a lui Hristos rastignit, ca fiind fructul si pomul vietii. De asemenea, mai exista arborele intelepciunii lui Buddha, iar in mitologia nordica veche, Yggdrasil, arborele gigantic al lumii.

Toate aceste reprezentari reveleaza intelepciunea vietii, deja inerenta in procesele similare lumii vegetale, procese prin care corpurile noastre s-au format in pantecele mamelor noastre, ca sa se nasca fiinte deja pregatite pentru a respira in afara pantecelui, a digera si a asimila hrana acestei lumi cu ajutorul unor procese chimice complexe, pregatite pentru a vedea privelistea oferita de aceasta lume si pentru a gandi gandurile emanate de aceasta lume, in conformitate cu principii matematice care vor functiona dintotdeauna si in cele mai indepartate zone din spatiu si timp.

Am remarcat ca, in Orient, budistii aleg adesea sa-si construiasca templele la inaltime, undeva unde orizontul li se desfasoara inaintea ochilor. In asemenea locuri, se pot experimenta, simultan o largire a perspectivei si o diminuare a sinelui (in exterior) – cu perceptia, totodata, a unei vaste expansiuni a sinelui in interior, in spirit. Si am mai observat ca, atunci cand zburam, in special cand survolam oceane, ca dimensiunea fizica a naturii, aerul si norii, si minunile luminii pe care le traim acolo sus sunt extrem de prietenoase. Aici, pe Pamant, suntem sensibili la frumusetea lumii vegetale naturale; acolo sus, departe, devenim sensibili la sublimul spatiului. Oamenii isi spuneau: „Cat de mic este omul, prin raportare la Univers!” Mutarea atentiei de la dimensiunea geocentrica la cea heliocentrica pare sa fi scos omul din centru – iar centrul parea a fi atat de important! Totusi, din perspectiva spirituala, centrul se afla acolo unde este si privirea. Stati undeva la inaltime si priviti in zare. Stati pe Luna si priviti intregul Pamant cum rasare sub ochii vostri – il puteti privi chiar si la televizor, de acasa. Si cu fiecare largire a orizontului – de la caverna omului primitiv pana la templul budist de pe piscurile inalte apoi, mai recent, pana la Luna – s-a produs, asa cum trebuie, inevitabil, sa se produca, nu doar o largire a constiintei, in acord cu neincetata extindere si aprofundare a perceptiei naturii in Natura-mama (care are aceeasi natura ca si noi), ci si o imbogatire, o rafinare si o imbunatatire a conditiilor fizice de viata ale oamenilor.

In consecinta, prin intreaga mea expunere sustin faptul

ca, in acest moment, suntem martorii unuia dintre cele

mai mari salturi pe care spiritul uman l-a facut

vreodata, pe care il va face vreodata si care va putea fi

facut vreodata, catre o cunoastere a naturii din afara,

dar si a misterului profund din noi insine. 

Evident, nu stiinta a slabit legaturile omului cu divinitatea. Din contra, conform perspectivei stiintifice, care, in mod remarcabil, ne reconecteaza cu anticii, noi trebuie sa recunoastem in tot acest Univers o reflexie la scara larga a propriei noastre naturi interioare; asa incat noi suntem urechile, ochii, gandirea si limbajul Universului sau, in termeni teologici, suntem urechile lui Dumnezeu, ochii lui Dumnezeu, gandirea lui Dumnezeu si cuvantul lui Dumnezeu; si, in aceeasi nota, suntem participanti, aici si acum, la actul creatiei, care este continuu in intreaga infinitudine a acelui spatiu din mintea noastra prin care zboara planetele si, printre ele, si prietenii nostri pamanteni.