O carte despre mitologia crestina cred ca nu s-a mai scris. Pentru aceasta omisiune exista motive intemeiate, caci subiectul este de o extrema delicatete si complexitate, nu din cauza materiei ca atare, ci deoarece intreaga problema este, cumva, „sensibila”. Despre crestinism ca atare exista opinii extrem de diferite, dar violent sustinute – opinii cu privire la ce este el, dar si opinii care incearca sa stabileasca daca el este sau nu este „ceva bun”. Tot astfel, exista opinii foarte diferite cu privire la natura si valoarea mitologiei – care nu a devenit subiectul unui studiu serios decat foarte recent. Dar cand cineva le ia pe cele doua impreuna, indrazneste sa-si asume un risc, iar riscul este foarte mare.

In primul rand, ce este crestinismul? Asupra acestei chestiuni opiniile nu sunt unanime. Consta el din invataturile lui Iisus sau din invataturile Bisericii despre Iisus sau din ambele, iar, daca este asa, ce versiuni ale invataturilor lui Iisus si ce Biserica? Nu exista nicio modalitate simpla de a transa aceste chestiuni astfel incat sa multumim pe toata lumea. Mai mult, deoarece toate popoarele occidentale sunt atat de strans legate de traditia crestina, este aproape imposibil sa fii „obiectiv ca om de stiinta” cand e vorba despre crestinism, caci noi nu ne aflam la o „distanta culturala” adecvata fata de el. Daca cineva incerca sa fie obiectiv, este etichetat automat ca facand parte din tabara „liberalilor”, distincta fata de cea a „ortodocsilor”, asa ca el ajunge sa fie intr-o categorie chiar prin efortul de a scapa de una.

Asadar, pentru a reusi sa abordam subiectul fara a intra deja in dezbateri nesfarsite, trebuie sa luam o decizie care, fatalmente, va fi cumva arbitrara. Acest volum porneste de la premisa arbitrara asumata conform careia „crestinismul” este continut in invataturile Bisericii Catolice, atat romane, cat si rasaritene, ortodoxe. Poate ca decizia de a adopta aceasta premisa nu este tocmai arbitrara, deoarece autorul nu este nici crestin, nici catolic, in sensul „partizan” al acestor cuvinte. Temeiul acestei decizii este dublu. Pe de-o parte, traditia catolica este, in acelasi timp, cea mai ampla si cea mai veche traditie crestina, si pare a fi avut cea mai mare influenta culturala. Pe de alta parte, ea este cea mai bogata in continut mitologic.

Iata-ne ajunsi astfel la cea de-a doua problema: ce este mitologia? A folosi acest cuvant in sensul lui acceptat si a-l aseza in aceeasi propozitie cu cuvantul „crestinism” inseamna a atrage imediat proteste din partea tuturor tipurilor de ortodoxie crestina, aproape fara exceptie. Cei mai multi catolici si protestanti vor insista ca tot ceea ce este realmente important in crestinism nu este mit, ci istorie si fapt. Desigur, aceste ortodoxii nu sunt de acord asupra multor aspecte mai putin importante si asupra catorva aspecte majore ale adevarului faptic. De exemplu, protestantii nu accepta ca Adormirea Fecioarei Maria este un eveniment istoric, iar catolicii nu insista asupra istoricitatii tuturor legendelor legate de Lemnul Crucii. Dar aici nu ne intereseaza asemenea dispute, deoarece in aceasta carte vom trata intregul corp al traditiei catolice fara a face vreo deosebire intre realitate si fantezie. In acceptiunea pe care termenul o are in aceasta carte, intreaga traditie este „mitologica”.

Deoarece, aici, cuvantul „mit” nu este folosit pentru a desemna ceva „neadevarat” sau „anistoric”. Mitul va fi definit ca un complex de povestiri – unele indubitabil reale, altele imaginare – pe care, din varii motive, oamenii le-au considerat a fi demonstratii ale semnificatiei launtrice a universului si a vietii umane. Mitul difera total de filosofie inteleasa ca domeniu al conceptelor abstracte, caci mitul are intotdeauna o forma concreta – constand din naratiuni, imagini, rituri, ceremonii si simboluri pline de viata, ce pot fi intelese prin intermediul simturilor. Asadar, este posibil ca mare parte a mitului sa se bazeze pe evenimente istorice, dar nu toate evenimentele de acest tip dobandesc caracter mitic.

Oricine a studiat crestinismul dupa metodele utilizate acum in universitati si in scolile teologice trebuie sa se familiarizeze cu o perspectiva intru catva neobisnuita, abordand crestinismul ca pe un mit coerent. In prezent, crestinismul este studiat aproape intotdeauna ca o evolutie istorica a unor elemente de origine ebraica si greaca. Daca ar fi sa urmam aceasta metoda, ar trebui sa abordam mitologia crestina in lumina unor capitole preliminare despre mitologia babiloniana, egipteana, ebraica, asiriana, persana, greco-romana, celtica si teutonica. Dar o asemenea perspectiva istorica nu corespunde viziunii despre lume din epoca patristica si, respectiv, scolastica, in care mitul crestin a ajuns la deplina lui inflorire. Doresc sa descriu mitul aproape asa cum l-ar fi perceput cineva care traia in epoca lui de inflorire maxima, sa spunem, pe la sfarsitul secolului al XIII-lea.

Pentru un astfel de om, punctul central al istoriei era aparitia lui Hristos si intreaga istorie era descifrata in termenii lui Hristos. Cu alte cuvinte, Vechiul Testament era citit de la sfarsit catre inceput, fiind privit ca o prefigurare a Intruparii si a Bisericii. Povestea Creatiei si a Caderii Omului nu era citita si inteleasa in termenii primitivi ai mitologiei ebraice, ci in termenii foarte rafinati ai dogmei despre Sfanta Treime, in termenii angelologiei si cosmologiei concepute de Sf. Dionisie pseudo-Areopagitul, Sf. Augustin si Sf. Toma de Aquino. Oricine a vizitat marile catedrale medievale ale Europei sau a studiat paginile manuscriselor iluminate va fi observat ca mintea medievala era total lipsita de realism istoric. Patriarhii si profetii, ca si personajele din Noul Testament poarta haine si traiesc in locuinte specifice pentru Europa Occidentala intre anii 900 si 1400. Intamplarile din Vechiul si Noul Testament sunt juxtapuse in concordanta cu teoria „tipurilor”, conform careia Arborele Cunoasterii se afla intr-un raport de simetrie inversa cu Arborele Crucii, Exodul cu Invierea, ridicarea lui Enoh si Ilie la ceruri prefigureaza cumva Inaltarea si asa mai departe. Toate acestea ne arata ca mintea medievala nu era interesata atat de istoricitatea povestii crestine, cat de simbolismul ei. Sarbatorile Bisericii in care credinciosii retraiau evenimentele acestei povestiri nu erau simple comemorari istorice, ci mai degraba modalitati de a participa la ritmul si la realitatea vietii divine. Evenimentele istorice erau manifestarile pamantesti ale acestei vieti, facerea voii lui Dumnezeu pe pamant precum se face ea – per omnia saecula saeculorum – din vecii vecilor in ceruri.

Un fragment extras din volumul Mituri si ritualuri in crestinism de Alan Watts.