O singura data in viata am fost cu adevarat aproape de moarte. Am judecat gresit. Era intuneric, pe carosabil era trafic intens. Un sofer neatent de pe autostrada 405 din Los Angeles a virat in fata mea ca sa evite o rampa de iesire, iar eu am tras de volan ca sa-l evit la randul meu. Tirul enorm de pe banda din stanga nu era atat de departe in spate pe cat crezusem eu. Ultimii cativa centimetri ai barei de protectie din spate au atins exact coltul din fata al cabinei tirului. A fost de ajuns. Am pierdut controlul masinii. Aceasta a executat o rasucire lenta si solemna, in urma careia latura mea, a soferului, a ajuns lipita de partea din fata a camionului, care continua sa goneasca pe autostrada. Ma rog, din perspectiva mea a fost lenta si solemna. Parca eram prins in chihlimbar si priveam neajutorat cum masina se misca dupa voia ei, pana cand s-a proptit ingrila de protectie a tirului, perpendicular pe sensul de mers. Un far orbitor imi stralucea in fata.

Am fost zdruncinat, dar nu ranit. Masina a fost putin sifonata, a avut nevoie de reparatii serioase la un service, dar a izbutit sa ma duca acasa odata ce am completat toate formularele politiei. Cativa centimetri aici, o schimbare de viteza acolo sau mai multa panica din partea soferului de tir si lucrurile s-ar fi putut incheia cu totul altfel.

Multi dintre noi ajungem sa fim aproape de moarte cu mult inainte sa murim cu adevarat. Ne confruntam cu finitudinea vietii noastre.

In profesia mea de fizician, studiez universul ca intreg. E un univers mare. La paisprezece miliarde de ani de la Big Bang, portiunea de spatiu cosmic pe care o putem vedea direct este populata de cateva sute de miliarde de galaxii, fiecare continand, in medie, o suta de miliarde de stele. Prin comparatie, noi oamenii suntem destul de mici – suntem nou-veniti pe o planeta nesemnificativa, care orbiteaza in jurul unei stele oarecare. Oricare ar fi fost rezultatul intamplarii de pe autostrada, viata mea urma sa fie masurata in decenii, nu in miliarde de ani.

O persoana este un lucru minuscul, efemer, mai mic in comparatie cu universul decat este un atom in comparatie cu Pamantul. Poate existenta unei singure persoane sa conteze cu adevarat?

Intr-un anumit fel, e limpede ca poate conta. Duc o viata fericita alaturi de familie si de prieteni carora le pasa de mine si care ar fi extrem de tristi daca as muri. Eu insumi as fi destul de nefericit daca as afla cumva inainte de momentul cu pricina ca viata mea urmeaza sa se incheie. Insa din perspectiva unui cosmos vast, aparent nepasator, chiar conteaza atat de mult?

Imi place sa cred ca vietile noastre conteaza, chiar daca universul si-ar vedea de drum si fara noi. Insa trebuie sa respectam intrebarea si sa ne straduim din rasputeri sa intelegem cum se potriveste dorinta noastra de a conta cu natura realitatii la cele mai profunde niveluri ale ei.

O prietena de-a mea, neurolog si biolog, poate intineri celule individuale. Oamenii de stiinta au gasit metode prin care iau din corpul unui adult celule stem imbatranite, care au dezvoltat trasaturi mature, si apoi inverseaza procesul de imbatranire pana cand ele devin asemenea unor celule stem nou-nascute.

De la celule la organisme e drum lung. Asa ca am intrebat-o, pe jumatate in gluma, daca vom putea vreodata sa inversam procesul de imbatranire la oameni, astfel incat sa ramana tineri pentru totdeauna. „Noi doi o sa murim intr-o buna zi”, mi-a raspuns ea dupa un timp de gandire. „Dar, daca vreunul dintre noi o sa aiba nepoti, nu mai sunt asa sigura.”

Asta inseamna sa gandesti ca un biolog. In calitate de fizician, stiu ca nicio lege a naturii nu ar fi incalcata daca ar exista fiinte care sa traiasca milioane sau chiar miliarde de ani, deci nu am nicio obiectie in acest sens. Insa in cele din urma toate stelele isi vor epuiza combustibilul nuclear, ramasitele lor reci vor cadea in gauri negre, iar acele gauri negre se vor descompune treptat intr-un amestec dens de particule elementare, intr-un univers intunecat si gol. Nu vom trai cu adevarat la nesfarsit, indiferent cat de inteligenti ar fi biologii.

Cu totii murim. Viata nu e o substanta, ca apa sau ca pietrele.

E un proces, asemenea focului sau unui val care se sparge la

tarm. E un proces care incepe, dureaza o perioada si in cele din

urma se incheie. Indiferent cat dureaza, este o perioada foarte

scurta,daca o confruntam cu vastitatea eternitatii.

***

Avem doua obiective. Primul este sa explicam istoria universului nostru si motivele pentru care credem ca este adevarata: cu alte cuvinte, „marele tot”, asa cum il intelegem acum. Este o imagine fantastica. Noi, oamenii, suntem stropi de noroi organizat, care, prin lucrarile impersonale ale tiparelor naturii, am dezvoltat capacitatea de a contempla, de a ne bucura si de a interactiona cu intimidanta complexitate a lumii inconjuratoare. Ca sa ne intelegem pe noi insine trebuie sa intelegem din ce suntem facuti, ceea ce inseamna ca trebuie sa ne cufundam adanc in taramul particulelor, al fortelor si al fenomenelor cuantice, ca sa nu mai vorbim despre diversitatea spectaculoasa de moduri in care aceste piese microscopice se pot uni ca sa formeze sisteme organizate, capabile de sentimente si de ratiune.

Celalalt obiectiv este sa oferim putina terapie existentiala. Vreau sa demonstrez ca, in ciuda faptului ca facem parte dintr-un univers care functioneaza conform unor legi fundamentale impersonale, contam cu adevarat. Aceasta nu este o problema stiintifica – nu avem date pe care sa le putem culege prin experimente si care sa masoare cat de mult conteaza o viata. In esenta, este o chestiune filosofica, chestiune care cere sa dam deoparte felul in care ne-am raportat timp de mii de ani la vietile noastre si la sensul lor. Conform gandirii vechi, viata omului nu poate avea vreun sens daca nu suntem „decat” aglomerari de atomi care se misca conform legilor fizicii. Exact asta si suntem, dar nu este singurul mod de a ne gandi la ceea ce suntem. Suntem aglomerari de atomi care opereaza independent de spirite sau de influente imateriale, dar suntem si oameni care gandesc si simt si care dau sens existentei prin felul in care isi traiesc vietile.

Noi suntem mici, universul este mare. Nu primim si un manual de utilizare pentru el. Cu toate acestea, am descoperit un numar uluitor de lucruri despre felul in care functioneaza cu adevarat. Insa ne aflam in fata unui alt tip de provocare, daca vrem sa intelegem lumea drept ceea ce este, sa infruntam realitatea cu zambetul pe buze si sa ne transformam vietile in ceva valoros.

Extras din „Marele tot. De la originea universului si a vietii pana la sensul existentei", Sean Carroll

Traducere din limba engleza: George Arion Jr. 

Colectia Mathesis coordonata de Gabriela Deniz.