In Occident ai libertatea si obligatia sa-ti descoperi destinul. Poti sa-l descoperi chiar tu insuti. Dar il descoperi?

Fireste, nu este de loc rau daca, intamplator, esti binecuvantat cu multi bani, cu un ajutor substantial si dispui si de ceva timp liber. Dar dati-mi voie sa va spun ceva: oamenii fara bani au adesea curajul sa-si riste viata si pot sa o faca. Banii nu conteaza, nu sunt chiar asa de importanti in cultura noastra; chiar nu sunt!

As dori sa analizez acum mitul arhetipal al calatoriei eroului de care m-am ocupat in Eroul cu o mie de chipuri. Este ceea ce Joyce numea monomit: relatarea arhetipala care razbate din inconstientul colectiv. Motivele lui pot sa apara nu numai in mit si in literatura, ci, daca esti sensibil la el, si in elaborarea povestii propriei tale vieti.

Primul stadiu presupune sa parasesti locul unde te afli, indiferent de mediu. Il parasesti pentru ca mediul este prea represiv si te simti in mod inconstient stingherit, dornic sa evadezi. Sau poate ca este vorba de chemarea aventurii, ceva care te ispiteste si te atrage afara. In miturile europene aceasta chemare este adesea reprezentata de un animal − un cerb sau un mistret − care reuseste sa-l pacaleasca pe vanator si sa-l aduca intr-o parte a padurii pe care acesta n-o cunoaste. Nu mai stie unde se afla, nici cum sa iasa de acolo sau incotro sa porneasca. Si atunci incepe aventura.

Un alt caz evident de chemare a aventurii este atunci cand ceva − sau cineva − a fost luat de langa tine si pornesti in cautarea lui pe taramul aventurii.

Taramul aventurii este intotdeauna un domeniu al puterilor necunoscute.

Pe de alta parte, poate surveni si ceea ce numesc eu refuzul chemarii, cand auzi sau simti chemarea, poate chiar te si indrepti spre ea, dar, dintr-un motiv sau altul, te opresti. Te gandesti la motivele pentru care nu trebuie sa mergi, sau te temi de ceva si ramai pe loc; rezultatele sunt in acest caz total diferite de cele ale persoanei care decide sa dea curs chemarii.

Criza samanului este, dupa parerea mea, cel mai interesant exemplu de chemare din viata reala. In timp ce ma documentam pentru volumul intai din Atlasul istoric al mitologiei universale, am gasit multe astfel de exemple provenind de la triburi din intreaga lume. De regula, un tanar se plimba de unul singur pe malul oceanului, pe munte sau in padure si aude o muzica divina; aceasta muzica este apoi insotita de o viziune care se transforma in chemare.

In niciuna din aceste societati nu este deloc placut sa fii saman si multi tineri pur si simplu nu accepta acest lucru. Din nefericire, cei care decid sa respinga chemarea nu mai au o viata adevarata. Fie mor, fie incearca sa duca o viata banala si exista ca non-entitati, ceea ce numeste T. S. Eliot „oameni gaunosi”.

Dar daca raspunde chemarii, individul este obligat sa se angajeze intr-o aventura periculoasa. Este intotdeauna periculoasa, pentru ca iesi din sfera familiara a comunitatii tale. In mituri, aceasta este iesirea din sfera cunoscuta spre marele necunoscut de dincolo. Eu numesc acest moment trecerea pragului. Este trecerea din lumea constienta in lumea inconstienta, dar lumea inconstienta este reprezentata in multe, foarte multe imagini diferite, in functie de mediul cultural al mitului. Poate fi scufundarea in ocean, poate fi traversarea unui desert, poate fi ratacirea printr-o padure deasa si intunecoasa, poate fi sa te trezesti dintrodata intr-un oras ciudat. Poate fi infatisata ca o urcare sau ca o coborare, ca o trecere dincolo de orizont, dar este o aventura − este intotdeauna un drum catre necunoscut, pe o poarta sau printr-o pestera sau printre stanci care se bat cap in cap.

In acest gen de povestiri, dupa ce incercarea a fost trecuta cu bine, urmeaza reinvierea din morti. Exista nenumarate modalitati de reprezentare a acestei calatorii si de savarsire a ei. Uneori ea este personificata − o confruntare intre demoni si zei, ca in Cartea tibetana a mortilor – in timp ce alta data in mituri si in visuri apare mai curand ca o calatorie pe un ocean intunecat sau peste un munte infricosator.

In orice caz, indiferent ca este taiat in bucati, batut in cuie pe o cruce, inghitit de o balena, eroul trece in taramul mortilor. Cristos pe cruce realizeaza aceasta trecere. Crucea este pragul aventurii reunirii sale cu Dumnezeu Tatal.

Dupa ce ai trecut acest prag, daca intr-adevar este vorba de aventura ta − daca este o calatorie potrivita pentru nevoile tale spirituale sau gradul tau de pregatire in acest sens − vei avea o multime de ajutoare care te vor sprijini cu puteri magice. Poate fi vorba de un mic spirit al padurii, de un unchias intelept, o ursitoare sau un animal care porneste alaturi de tine in calitate de tovaras si sfetnic, avertizandu-te asupra primejdiilor pe care le poti intalni in drum si sfatuindu-te cum sa le depasesti. Ti se ofera si mici amulete care sa te protejeze, imagini la care sa meditezi, mudrās − gesturi si pozitii ale mainii − si mantra − cuvinte pe care se le rostesti si la care sa te gandesti − toate acestea te vor calauzi si te vor ajuta sa ramai pe calea ta. Cararea este ingusta, puntea subreda si daca aluneci de pe ea si cazi, vei fi intr-o situatie imposibila, lipsit de orice ajutor, pentru ca nu vei sti ce sa faci si nu va fi nimeni langa tine ca sa te sprijine.

Dupa ce ai primit ajutorul magic, va trebui sa mai treci prin cateva incercari grele. Cu cat inaintezi mai mult, cu atat este mai greu. Ajungi in domeniul inconstientului care a fost reprimat: umbra, animus/anima, toate celelalte elemente neintegrate ale sinelui; trebuie sa treci prin acest sistem de refulari. Si fireste, aici ai cea mai mare nevoie de ajutorul magic.

Aceste teste simbolizeaza autorealizarea, procesul de initiere in misterele vietii.

Exista patru tipuri de piedici de-a lungul acestui drum al incercarilor care, dupa parerea mea, reprezinta toate posibilitatile. Primul este simbolul intalnirii erotice cu iubitul perfect; eu il numesc intalnirea cu zeita. Este problema integrarii lui animus/anima. In vocabularul mitic al alchimiei, acesta se numeste „casnicia sacra”, hieros gamos. Jung a scris foarte mult despre simbolismul acestei uniuni. In miturile aventurii omului, casatoria sacra este uniunea cu zeita lumii sau cu o reprezentare secundara minora a puterii ei. Aceasta este povestea printului care ajunge la Frumoasa Adormita, casatoria lui Rāma cu Sītā in Rāmāyana.

Dar daca nu esti pregatit, zeita se poate infatisa sub o forma mai putin binevoitoare. Acteon, care a pierdut contactul cu anima sa, da peste Artemis goala in bazin si este distrus de aceasta intalnire. Artemis il transforma in cerb si este apoi haituit si ucis de proprii sai caini. Zeita se poate infatisa si ca o ispititoare, o tentatie care te abate de la calea ta dreapta.

Al treilea popas pe drumul implinirii este apoteoza, momentul cand iti dai seama ca esti ceea ce cauti. Exemplul suprem este in acest sens momentul in care Gautama Śākyamuni devine Buddha si isi da seama de acest lucru: „Eu sunt Buddha”.

Exista trei simboluri principale al realizarii: hieros gamos, reconcilierea cu animus si anima; impacarea cu tatal; si apoteoza, momentul cand iti dai seama de deplinatatea ta, asa cum s-a intamplat cu Gautama, pe cand sedea sub copacul bo si s-a recunoscut pe sine ca incarnare a constiintei universale a lui Buddha.

Al patrulea tip de realizare este cu totul diferit. In locul unei inaintari lente prin mistere, este o navalire violenta prin toate obstacolele si inhatarea lucrului ravnit: focul furat de Prometeu. O variatiune a acestei teme este cautarea miresei − eroul si-a pierdut iubita si se duce s-o recupereze de la monstrul care a rapit-o. Sotia lui Rāma, Sītā, este rapita de Rāvana, regele demon. O mare parte din poemul Rāmāyana se refera la recuperarea Sītei – adica la cautarea miresei.

In orice caz, dupa ce comoara a fost inhatata, nu mai exista nici un fel de reconciliere cu puterile lumii subterane − nici casatorie sacra, nici impacare cu tatal, nici apoteoza; urmeaza o reactie violenta a intregului sistem inconstient impotriva acestei actiuni, iar eroul trebuie sa fuga.

Este o tulburare psihica. Ai scormonit in adancurile abisului tau launtric necunoscut si ai eliberat demonii care acum doresc sa se razbune.

Si avem aici minunatul motiv al zborului magic, foarte frecvent in povestile indienilor americani. Eroul fuge si arunca peste umar un pieptene, care se transforma in padure, o piatra care se transforma in munte, o oglinda care se transforma in lac etc. Monstrul il urmareste innebunit de furie − de cele mai multe ori este o zgripturoaica, caci inconstientul se materializeaza adesea sub chipul puterii materne in ipostaza ei violenta, negativa.

Si ajungem din nou la trecerea peste o linie, ceea ce eu numesc intoarcerea peste prag. Linia peste care ai trecut cand ai pornit spre abis este linia peste care treci atunci cand lasi in urma ta aceste puteri ale intunericului. Dar mai poti oare sa te intorci in lumea luminii? Va avea loc o remisie spontana sau vei ramane in stapanirea acestor puteri de dedesubt?

Ideea este ca trebuie sa aduci inapoi ceea ce ai dorit sa recuperezi, potentialul tau nerealizat, neutilizat.

 

Tot sensul acestei calatorii consta in reintroducerea acestui potential in lume; cu alte cuvinte, reinsertia ta in lume. Trebuie sa aduci aceasta comoara de intelegere inapoi si s-o integrezi in viata rationala. Se intelege de la sine ca este foarte dificil. Sa aduci inapoi trofeul poate fi chiar mai greu decat a fost sa te duci jos, dupa el.

Un fragment extras din volumul Cai ale fericirii. Mitologie și transformare personala, Joseph Campbell, Arhetip, Traducator: Anca Irina Ionescu, Editura Herald, 2018