Curajul nu era considerat ca virtute decat in cazul cand era intrebuintat pentru apararea dreptatii. In Analectele sale, Confucius defineste curajul, aratand ceea ce este contrariul acestei virtuti dupa cum are adesea obiceiul.

„A‑ti da seama de ceea ce este drept, spune el, si a nu infaptui aceasta, dovedeste lipsa de curaj”.

Punand aceasta maxima intr‑o forma pozitiva, ea va suna astfel:

„Curajul consta in a infaptui ceea ce este drept”.

A se expune la tot felul de pericole, a lupta singur, a se arunca in gura mortii, aceste fapte trec foarte adesea ca acte de bravura. In cariera armelor o astfel de purtare indrazneata formeaza ceea ce Shakespeare numeste „o bravura inutila”. Aceasta bravura este in mod gresit admirata. In preceptele cavalerismului insa, moartea pentru o ca uza ce nu merita acest sacrificiu era considerata ca „o moarte de animal”. „A se arunca in focul luptei si a‑si sacrifica viata”, spune un print din Mito, „este destul de usor si salbaticia este egala cu inconstienta”. Insa, continua el, „adevaratul curaj consta in a trai cand este drept sa traiesti si sa mori numai cand este drept sa mori”, desi printul nu auzise niciodata de Platon, care defineste curajul:

„Putinta de a deosebi lucrurile de care un om ar trebui sa se teama si de care n‑ar trebui sa se teama”.

Distinctia facuta de europeni intre curajul fizic si cel moral a fost admisa de mult de catre noi. Care tanar samurai n‑a auzit despre marea bravura si despre curajul lui Villein? Curajul, inlaturarea fricii, fiind calitati ale sufletului, care sunt asimilate cu usurinta de mintile fragede si care pot fi formate prin exercitiu si pilde, au fost cele mai populare virtuti, propovaduite de timpuriu tineretului.

Povestea faptelor militare era istorisita copiilor, inainte ca ei sa fi parasit pieptul mamei lor. Daca un copil japonez plangea din cauza vreunei dureri, mama sa il certa in modul urmator: „Ce rusine sa plangi pentru o mica durere! Ce o sa faci atunci cand va trebui sa ti se taie mana din pricina vreunei rani primita in razboi? Ce vei face cand vei fi nevoit sa‑ti faci Hara‑Kiri?

Cunoastem cu totii intamplarea patetica a micului copil de print din Sendai, care spune pajului sau:

„Priveste aceste mici vrabii ce stau in cuib si deschid ciocurile lor galbene, pentru ca mama lor sa le dea viermi de mancare. Ce fericiti sunt acesti pui. Insa pentru un samurai, cand stomacul sau este gol, este o rusine sa se simta infometat”.

Pilde de curaj abunda in povestile pentru copii, desi istorioarele de acest fel nu sunt deloc singurele mijloace prin care se cauta a se hrani mintea copiilor, inca de timpuriu cu curaj. Parintii japonezi bat cu cruzime, ii educa pe copiii fricosi, ii silesc sa treaca prin incercari care indeparteaza din ei orice urma de frica. Astfel: copii samurailor erau lasati singuri in vaile adanci ale muntilor, erau lipsiti inadins de hrana si expusi la frig, fiindca aceste mijloace erau socotite ca fiind foarte eficace pentru a obisnui pe copii cu rezistenta. De asemenea erau trimisi la mari departari cu scrisori; erau sculati inainte de rasaritul soarelui si trebuiau sa se intoarca inainte de inceputul scolii, ca sa‑si faca lectiile, si apoi porneau la scoala cu picioarele goale iarna prin zapada. De doua ori pe luna veneau impreuna in grupuri si petreceau noaptea fara sa doarma, citind cu o voce clara, rand pe rand, diferite povesti fioroase. Copiii faceau pelerinaje la locurile reputate a fi bantuite de stafii, la locurile de executie ale condamnatilor la moarte, in cimitire, si acestea constituiau distractiile favorite ale tinerilor. In timpurile cand decapitarea condamnatilor se facea in public, nu numai ca copiii asistau la executie, dar mai mult decat atat, erau apoi trimisi in timpul noptii singuri sa viziteze locul in care se savarsise executia, trebuind sa lase un semn indicat mai dinainte pe capul condamnatului.

Desigur acest sistem, ultra‑spartan de a intari nervii, umple de groaza si face sa surada pe pedagogul modern occidental; il face sa se indoiasca asupra rezultatului, si sa se intrebe daca acest sistem nu este prea salbatic si nu ucide in fasa delicatele emotii ale inimii. Pentru a raspunde la aceasta trebuie sa vedem si sa cercetam celelalte conceptii ale Bushido‑ului, in ceea ce priveste curajul.

Aspectul spiritual al vitejiei este manifestat prin liniste, calmul mintii, linistea fiind „curajul in repaus”, adica manifestarea statica a bravurii, dupa cum actiunile curajoase sunt dinamice. Un om cu adevarat curajos este totdeauna linistit: el nu este niciodata impresionat, nimic nu tulbura seninatatea spiritului sau. In focul luptei el ramane rece, in mijlocul pericolelor el ramane calm. Cutremurele2 nu‑l fac sa tresara. El isi bate joc de uragane. Japonezii admira pe cel care in fata pericolului mortii ramane netulburat, pe cel care poate sa compuna un poem in timpul in care un pericol il ameninta sau care canta in fata mortii. Aceasta stapanire de sine, netradand nici un tremur in scris sau in voce, este considerata ca un indiciu al unui temperament superior, al unei minti vaste (Yoyo), dupa expresia japoneza. Se considera de catre japonezi ca o intamplare autentica faptul ca Ot‑Docan, celebrul constructor al castelului din Tokyo, cand a fost strapuns cu o spada, asasinul sau cunoscand talentul poetic al victimei sale, a intovarasit lovitura sa cu acest cuplet:

Vai cat de mult inima noastra
trebuie sa regrete
In clipele acestea
lumina vietii.

La care versuri, eroul, expirand, a raspuns:

In clipele de liniste
Invatam sa privim cu dispret viata.

Intr‑o natura curajoasa japonezii gasesc un element sportiv chiar. Pofte care par serioase poporului sunt considerate ca glume de catre un brav. De aceea, in vechile lupte nu era lucru rar ca luptatorii sa schimbe intre ei cuvinte spirituale sau sa se dedea la dueluri retorice. Lupta nu era numai o chestiune de forta brutala, ci era in acelasi timp o intrecere intelectuala. Regretul manifestat de Antoniu si Octavian la moartea lui Brutus constituie o caracteristica generala a oamenilor viteji. Kenshin care a luptat paisprezece ani cu Shingen, auzind de moartea adversarului sau, a plans cu hohote pierderea „celui mai bun dintre dusmanii sai”.

Acelasi Kenshin a dat un exemplu inaltator omenirii in tratamentul acordat lui Shingen, ale carui provincii sunt situate intr‑o regiune muntoasa, departe de mare si care au depins de provinciile Hojo din Tokaydo, mai ales in privinta alimentarii cu sare. Printul din Hojo dorind sa‑l distruga, desi nu era in razboi declarat cu Shingen, a oprit orice transport de sare. Kenshin afland de situatia grea in care se gasea inamicul sau si fiind in masura sa obtina sare din propriile sale provincii extragand‑o din apa marii, a scris lui Shingen ca dupa parerea sa printul Hojo a comis un act condamnabil si ca el Kenshin, desi era in razboi cu Shingen, a poruncit totusi supusilor sai sa‑i procure sare atat cat va dori, adaugand:

„Eu nu ma lupt cu sare, ci cu sabia”,

cuvinte care se pot compara cuvintelor lui Camilus:

„Noi romanii nu ne luptam cu aur, ci cu fier”.

Nietzsche a caracterizat parca sufletul samuraiului japonez, cand a scris cuvintele:

„Sa fii mandru de dusmanul tau, numai atunci succesul dusmanului tau va fi si succesul tau propriu”.

Intr‑adevar bravura si onoarea militara cer sa avem ca dusman in razboi numai pe acei ce sunt demni sa fie amicii nostri in timp de pace.

  (Fragment extras din cartea Bushido - Codul Samurailor de Inazo Nitobe, Colectia Scrieri Initiatice, Editura Herald, 2016).