De la inceputul istoriei sale, ateismul a fost de regula privit cu aversiune, ca o gandire subversiva in raport cu cea oficiala, o gandire eretica prin excelenta. Etimologia cuvantului ne lamureste foarte bine asupra acestui fapt: ateism provine din substantivul grecesc ἀθεότης, care la randul lui e derivat din adjectivul ἄθεος („ateu”), compus din prefixul privativ ἄ si substantivul θεος, „zeu”, care circula in Antichitate cu sensul de „fara zei”, adica de lipsa de pietate fata de zeii cetatii.

Dupa cum se vede, termenul desemna dintru inceput o lipsa fundamentala, care ulterior a fost identificata cu o grava carenta ontologica (lipsa sentimentului de Dumnezezeu, teos, considerat a fi norma): ateul a ajuns sa fie privit, pana in zilele noastre, ca o fiinta imperfecta, un fel de aberatie a naturii. Primul autor cunoscut care a utilizat termenul ἄθεος, cu sensul peiorativ de om care nu crede in zei, a fost Platon, in Apararea lui Socrate (26 c), pentru a-l disculpa pe magistrul sau Socrate de aceasta acuzatie (dupa cum se stie, acesta a fost condamnat la moarte de tribunalul atenian pentru mai multe delicte, intre care si lipsa de pietate) si tot Platon a folosit
pentru prima oara si substantivul  ἀθεότης, in Omul politic (308 e), ca definind o „natura navalnica si perversa”.

Dupa unii cercetatori ai fenomenului, s-ar impune o disociere teoretica intre un „ateism negativ”, care ar insemna „lipsa credintei in Dumnezeu”, si un „ateism pozitiv”, care ar semnifica „necredinta (i.e. negarea credintei) in Dumnezeu”; daca primul, numit si „ateism soft”, e in esenta acelasi lucru cu agnosticismul, care stipuleaza ca existenta lui Dumnezeu nu poate fi cunoscuta, cel de al doilea sustine fara rezerve ca Dumnezeu nu exista, acesta reprezentand de fapt ateismul veritabil. Mai mult decat un simplu scepticism, ateismul propriu zis ar fi deci tot o forma de credinta (ca Dumnezeu nu exista), sau, dupa unii, chiar de fundamentalism (secular), care s-ar caracteriza printr-un spirit combativ in raport cu credinta contrarie (religioasa): ateismul s-ar defini exclusiv in raport cu ceea ce neaga (teismul). Acest tip negativ de credinta ar fi fost imposibil in afara contextului ideologic al modernitatii, care, sub influenta rationalismului si scientismului de sorginte iluminista, ar fi insemnat o schimbare de paradigma epistemologica in raport cu vechea epoca (teocratica): transformarea omului din simplu obiect (al unei vointe divine impenetrabile) in subiect cunoscator si, invers, a lui Dumnezeu din creator al lumii in obiect (ipotetic) al cunoasterii. In aceasta acceptiune, nici nu se poate vorbi de ateism pana in epoca moderna, ceea ce intelegem astazi prin acest termen (conceptia imanentei lumii, in afara oricarei transcendente) fiind aproape neinteligibil pentru mentalitatea clasica: ateismul antic ar fi, asadar, un ateism „soft” .

O istorie a ateismului de Ovidiu Morar

Colectia Cultura si Civilizatie, colectie coordonata de Luisa Neag.