
Sfantul Ioan Gura de Aur
(aprox. 350 - 407) este
cel caruia istoria Bisericii Universale i-a consacrat un loc privilegiat in
sanul sau, Rasaritul readucandu-l in permanenta in amintire prin savarsirea
liturghiei alcatuite de el, iar Apusul cinstindu-l cu asezarea moastelor
sfantului in cel mai de seama loc al sau, in preajma bazilicii Sfantului Petru
din Roma. Obisnuiti ca Sfantul Ioan sa fie cel care ne poarta, prin liturghia
sa, catre inaltimile divine, ne va fi greu sa acceptam imaginea ultima pe care o
ofera istoria vietii sale, imaginea unui om macinat de boala si fortat de
soldati sa parcurga pe jos calea catre locul de exil. Pana sa primeasca, dupa
moarte, slava Bisericii, lui Ioan i-a fost daruit privilegiul ca viata sa ii fie
asemenea lui Hristos, cel caruia i-a inchinat intreaga sa existenta; Ioan Gura
de Aur a vorbit "cu putere" inaintea oamenilor, iar acestia au cautat sa il
piarda, a slujit neobosit Bisericii, insa "ai sai", clericii crestini ai vremii,
"nu l-au primit" si s-au folosit de mai marii lumii spre a-l obliga sa poarte
crucea exilului.
In predicile sale va apara cu deplina convingere ortodoxismul
niceeo-constantinopolitan, de pe scaunul unde slujisera pentru o buna perioada
de timp cinci episcopi care sustinusera erezia ariana. De asemenea, este
implicat in actiuni care vizau imbunatatirea vietii celor bolnavi, batrani si
saraci, infiintand pentru acestia case de adapost si continuand in acest fel
niste modalitati de ajutorare introduse in Biserica de Sfantul Vasile cel Mare.
Grija deosebita pentru aceste categorii de oameni o dobandise inca din perioada
diaconatului sau in Antiohia, unde fusese investit cu misiunea ajutorarii celor
defavorizati.
Ca ocupant al scaunului arhiepiscopal din Constantinopol, in
care fusese numit in anul 398, incurajeaza misionarismul in partile teritoriului
bizantin in care nu se raspandise crestinismul si actioneaza in favoarea
introducerii gotilor in Biserica, a caror migratie ii adusese in preajma
capitalei Imperiului Bizantin. Rigorismul moral impus de Sfantul Ioan Gura de
Aur, pe care el insusi il adoptase prin practicarea unei discipline ascetice
severe, va deveni cauza cea mai importanta a dusmaniei pe care i-o vor purta
autoritatile politice si religioase dintr-un oras care, desi dobandise de
aproape saptezeci de ani statutul de capitala a unui imperiu crestin, nu
renuntase cu adevarat la un vechi laxism moral sustinut in continuare prin
activitatile publice ale cetatenilor. Astfel, Ioan se pronunta impotriva luxului
si imoralitatii de care se faceau vinovati atat cei care formau aristocratia
Imperiului, cat si clericii, ori credinciosii din randul poporului. In
403 dusmanii sai politici convoaca sinodul in care Ioan este condamnat in urma
unor capete de acuzare lipsite de temei si caterisit cu consimtamantul a 36 de
episcopi, inclusiv a unora care ii erau subordonati in cadrul arhiepiscopiei din
Constantinopol.
Din pricina faptului ca a continuat sa participe la viata
Bisericii si in timpul exilului, atat prin epistole cat si prin vizitele pe care
le primea din partea antiohienilor, in anul 407 este stramutat intr-un alt loc
de exil, in oraselul Pitiunta de pe tarmul estic al Marii Negre. Deja cu
sanatatea subrezita, Ioan nu va reusi sa indure aceasta calatorie pe care era
fortat de ostasi sa o faca pe jos. Astfel, dupa trei luni de marsaluire fortata,
in ziua de 14 septembrie a aceluiasi an 407, moare intr-un sat din apropierea
orasului Comana, se pare, aducand pentru ultima data slava lui Dumnezeu. Papa
Inocentiu, caruia Ioan ii trimisese doua epistole, reuseste sa il reabiliteze
dupa cinci ani de la moartea sa, iar in anul 438 ramasitele sale pamantesti au
fost aduse cu alai in Biserica Apostolilor din Constantinopol. Din 1 mai 1626,
moastele Sfantului Ioan Gura de Aur se regasesc la Roma. I-au fost, de asemenea,
consacrate zile de comemorare in calendarul crestin, fiind amintit in Biserica
Ortodoxa, alaturi de Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Grigore de Nazianz si la
sarbatoarea celor Trei Ierarhi.