Sfantul Ioan Gura de Aur (aprox. 350 - 407)  este cel caruia istoria Bisericii Universale i-a consacrat un loc privilegiat in sanul sau, Rasaritul readucandu-l in permanenta in amintire prin savarsirea liturghiei alcatuite de el, iar Apusul cinstindu-l cu asezarea moastelor sfantului in cel mai de seama loc al sau, in preajma bazilicii Sfantului Petru din Roma. Obisnuiti ca Sfantul Ioan sa fie cel care ne poarta, prin liturghia sa, catre inaltimile divine, ne va fi greu sa acceptam imaginea ultima pe care o ofera istoria vietii sale, imaginea unui om macinat de boala si fortat de soldati sa parcurga pe jos calea catre locul de exil. Pana sa primeasca, dupa moarte, slava Bisericii, lui Ioan i-a fost daruit privilegiul ca viata sa ii fie asemenea lui Hristos, cel caruia i-a inchinat intreaga sa existenta; Ioan Gura de Aur a vorbit "cu putere" inaintea oamenilor, iar acestia au cautat sa il piarda, a slujit neobosit Bisericii, insa "ai sai", clericii crestini ai vremii, "nu l-au primit" si s-au folosit de mai marii lumii spre a-l obliga sa poarte crucea exilului.  

 In predicile sale va apara cu deplina convingere ortodoxismul niceeo-constantinopolitan, de pe scaunul unde slujisera pentru o buna perioada de timp cinci episcopi care sustinusera erezia ariana. De asemenea, este implicat in actiuni care vizau imbunatatirea vietii celor bolnavi, batrani si saraci, infiintand pentru acestia case de adapost si continuand in acest fel niste modalitati de ajutorare introduse in Biserica de Sfantul Vasile cel Mare. Grija deosebita pentru aceste categorii de oameni o dobandise inca din perioada diaconatului sau in Antiohia, unde fusese investit cu misiunea ajutorarii celor defavorizati. 

 Ca ocupant al scaunului arhiepiscopal din Constantinopol, in care fusese numit in anul 398, incurajeaza misionarismul in partile teritoriului bizantin in care nu se raspandise crestinismul si actioneaza in favoarea introducerii gotilor in Biserica, a caror migratie ii adusese in preajma capitalei Imperiului Bizantin. Rigorismul moral impus de Sfantul Ioan Gura de Aur, pe care el insusi il adoptase prin practicarea unei discipline ascetice severe, va deveni cauza cea mai importanta a dusmaniei pe care i-o vor purta autoritatile politice si religioase dintr-un oras care, desi dobandise de aproape saptezeci de ani statutul de capitala a unui imperiu crestin, nu renuntase cu adevarat la un vechi laxism moral sustinut in continuare prin activitatile publice ale cetatenilor. Astfel, Ioan se pronunta impotriva luxului si imoralitatii de care se faceau vinovati atat cei care formau aristocratia Imperiului, cat si clericii, ori credinciosii din randul poporului. In 403 dusmanii sai politici convoaca sinodul in care Ioan este condamnat in urma unor capete de acuzare lipsite de temei si caterisit cu consimtamantul a 36 de episcopi, inclusiv a unora care ii erau subordonati in cadrul arhiepiscopiei din Constantinopol.

Din pricina faptului ca a continuat sa participe la viata Bisericii si in timpul exilului, atat prin epistole cat si prin vizitele pe care le primea din partea antiohienilor, in anul 407 este stramutat intr-un alt loc de exil, in oraselul Pitiunta de pe tarmul estic al Marii Negre. Deja cu sanatatea subrezita, Ioan nu va reusi sa indure aceasta calatorie pe care era fortat de ostasi sa o faca pe jos. Astfel, dupa trei luni de marsaluire fortata, in ziua de 14 septembrie a aceluiasi an 407, moare intr-un sat din apropierea orasului Comana, se pare, aducand pentru ultima data slava lui Dumnezeu. Papa Inocentiu, caruia Ioan ii trimisese doua epistole, reuseste sa il reabiliteze dupa cinci ani de la moartea sa, iar in anul 438 ramasitele sale pamantesti au fost aduse cu alai in Biserica Apostolilor din Constantinopol. Din 1 mai 1626, moastele Sfantului Ioan Gura de Aur se regasesc la Roma. I-au fost, de asemenea, consacrate zile de comemorare in calendarul crestin, fiind amintit in Biserica Ortodoxa, alaturi de Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Grigore de Nazianz si la sarbatoarea celor Trei Ierarhi.