E necesar să luam aminte la existența acelor figuri importante pe care le numim „complexe parentale”. Mult prea des oamenii se gândesc că dăm, pur și simplu, vina pe părinți. Nu despre asta este vorba. Mai degrabă, e despre a pune întrebarea: În cât de multe feluri prezența părinților este încă activă în noi, chiar și atunci când ei nu mai sunt? Poate că această prezență se manifestă încurajându-ne, admonestându-ne sau, poate, rănindu-ne. Nu se pune problema dacă ei mai sunt sau nu aici, ci contează felul în care li se simte încă prezența, ce mesaje transmit și ce influență [venită din partea lor] se joacă în alegerile noastre.

În culturile tradiționale, prezența complexului parental era atât de puternică, încât constituia un obiect al venerației sau, uneori, al fricii. Amintirile spontane despre părinți, de exemplu, erau deseori interpretate ca fiind vizite reale din partea celor dispăruți.

Așadar, când imaginea părintelui dispărut își făcea, dintr-odată, apariția, pentru un om din vechime era ca și cum ar fi văzut și auzit fantoma acestuia. Dată fiind orientarea modernității spre procesul de consolidare a Eului, ne este mai confortabil să numim aceste momente „flashbackuri” sau ,,amintiri”, dar, în vremurile de demult, imago-urile încărcate afectiv erau frecvent considerate vizite de natură ocultă, [experiențe] demne să trezească în oameni frică, venerație sau ambele.

Poate că ne simțim superiori predecesorilor noștri, dar suntem la fel de naivi când ne îndrăgostim sau când avem reacții bazate pe frica față de străini. În acele momente, suntem tot la fel de posedați de conținuturile noastre intrapsihice pe cât erau strămoșii noștri atunci când se simțeau „vizitați” [de diverse prezențe].

Într-o oarecare măsură, suntem captivi ai propriului nostru material psihologic, doar că, neștiind acest lucru, reacționăm ca și cum el ar surveni din lumea exterioară. După cum am mai discutat, simptomele noastre ne solicită acțiuni corective sau reprezintă invitația de a conștientiza anumite lucruri. Prin urmare, trebuie, de multe ori, să ne oprim, să fim atenți și să întrebăm: Ce se întâmplă aici? De unde vine asta? De ce, atunci când încerc să fac ceea ce trebuie, când încerc să fac alegerile potrivite, aceste interferențe cu planurile mele mă întrerup și mă redirecționează?

Am început cartea Cautarea sensului cu câteva întrebări: De ce este viața atât de grea? De ce lucrurile [din viața noastră] continuă să meargă prost sau sunt date peste cap? Ne tot întoarcem la ceea ce ne este cel mai familiar, chiar dacă circumstanțele sunt, evident, diferite. Am fost mereu bântuit, într-un mod constructiv, cred eu, de comentariul lui Jung despre faptul că tot ceea ce nu conștientizăm va găsi oricum, în cele din urmă, un mod prin care să intre în viața noastră.

Acest gând ne invită la reflecție, dar este și foarte înspăimântător. Ceea ce nu conștientizez va tinde să se reîntoarcă la mine ca soartă. Cu alte cuvinte, tot ceea ce nu cunosc – să zicem, prezența [activă] a poveștilor mele primordiale, răspunsurile mele reflexe ce țin de încredere, neîncredere, abordare și evitare, materialul provenit de la părinți, din diverse influențe culturale sau din alte agregate ale istoricului meu – va apărea constant în relațiile cu partenerul meu, cu copiii sau cu vecinii mei. Trăiesc cu impresia că reacționez exclusiv la exigențele prezentului, cu toate că mâna invizibilă joacă, din nou, un rol în topografia poveștii noastre de viață. Astfel, este rezonabil să vorbim despre complexe ca despre niște „bântuiri”.

De fapt, poate că v-ați prins deja și ați conștientizat că tot despre complexe vorbesc când folosesc metafora „bântuirilor”, pentru că deja suntem cu toții familiarizați cu ideea de complexe și probabil că ne gândim la ele ca la conținuturi patologice și invazive. Dar teoria complexelor se bazează pe ideea că trecutul nu a trecut niciodată cu totul și poate juca un rol important în decursul călătoriei noastre.

Trecutul poate fi plin de învățăminte și poate constitui o bună fundație pe care să construim mai departe. Dar există și momente în care trecutul se infiltrează în prezent și îl contaminează cu datele de care dispune. În primul rând, gândiți-vă la un complex ca la un cluster de energie, care este format din experiențele noastre și este încărcat cu o anumită cantitate de energie. Când este declanșat, pune stăpânire pe corpul nostru. Una dintre modalitățile prin care putem depista un complex, odată activat, este să observăm că avem anumite zone în organism unde obișnuiește să își facă apariția. Gândiți-vă la modul în care organismul înregistrează anxietatea de dinaintea unei provocări emoționale. Cineva ar putea somatiza complexul sub formă de fluturi în stomac, pe când altcineva ar putea să înceapă să tremure, poate i se contractă gâtul sau simte o strângere de inimă. Întotdeauna [complexul] pune stăpânire pe organism într-un mod pe care îl putem resimți.

În al doilea rând, complexele vor oferi mereu un surplus de energie unei situații. Una dintre modalitățile de a recunoaște prezența unui complex în noi înșine sau la altcineva este atunci când cantitatea de energie trăită sau utilizată depășește nivelul de energie cerut de situația în care ne aflăm. Din nefericire, de multe ori, când suntem acaparați de complex, credem că orice spunem sau simțim este total adecvat. Dar, pe urmă, s-ar putea să vă opriți și să vă gândiți: De ce m-am supărat așa ieri? Sau de ce m-am conformat și mi-am abandonat, din nou, integritatea?

Apoi realizăm: Mă aflam într-o stare de posesie. În acel moment eram sub influența unui complex. Așadar, fiecare complex este o prismă prin care vedem lumea. Este o prismă șlefuită de trecut. 

Complexele există pentru că și istoria există, iar a avea complexe nu este ceva patologic. Patologic este să credem că nu le avem sau că nu ne identificăm cu ele o mare parte din timpul fiecărei zile. Mai devreme sau mai târziu, se va descoperi că adevărata problemă este legată de complexe – acele idei încărcate de afect – sau de mesajele preluate de la alții care stau în calea dezvoltării noastre chiar și în prezent. Dacă ne-am apuca să despachetăm aceste mesaje care ne blochează, am vedea că ele conțin, de fapt, doar un exemplu de neajutorare învățată, o idee adânc sădită în istoria noastră de viață sau o solicitare, o impunere care ne-a invadat sistemic și care ne ține blocați într-un fel de stază, în așteptarea prețului final de plătit.

Știm că viața este întotdeauna mai puternică, mai impunătoare și mai incontrolabilă decât am putea oricare dintre noi să gestionăm în mod conștient. Ceea ce este clar e că: Acel trecut nu a trecut, ci încă acționează. Cum anume acționează? Tocmai această întrebare foarte pragmatică ne poate ajuta să facem uz de discernământ: Ce mă determină să fac? Ce mă împiedică să fac? Este necesar să fim, într-un mod sănătos, „vânători de fantome” pentru tot restul vieții sau, dacă nu ne ocupăm de ele și nici nu le alungăm înapoi în trecut, atunci măcar să facem pace cu ele. Locuim în case bântuite și dormim în patul nefăcut al memoriei.