Fie că simțim frică, anxietate, panică, disperare, acestea nu apar în interiorul nostru pentru a ne face rău, ci sunt moduri prin care corpul încearcă să ne comunice că ceva e nepotrivit pentru noi în mediu sau în modul nostru de funcționare și că nevoile nostre nu sunt împlinite și astfel putem fi în pericol.

Frica ne vorbește despre nevoia de protecție. De aceea, atunci când suntem în contexte care ne pot pune în risc integritatea fizică, este firesc și sănătos să simțim frică. Astfel, vom căuta moduri prin care să ne protejăm, căutând ajutor în exterior sau generând soluții care ne păstrează în siguranță.

Anxietatea însă nu are întotdeauna ca sursă un pericol din prezent. Iar asta poate genera multă frustrare pentru cei care o simt. Pentru că impulsul lor este de a se opri să simtă ceva ce nu are sens. Însă dorința de „a scăpa” de ceva din interiorul nostru nu face să dispară nici emoțiile, nici senzațiile. Încercarea de a fugi de ceea ce simțim generează gânduri și scenarii care mențin starea de neliniște sau chiar o accentuează.

Care e soluția?

În cartea „Corpul ne poartă povestea”, autoarea Susan McConnell propune un dialog cu simptomele noastre, care reprezintă părți din noi care tânjesc după atenția și grija noastră. Care așteaptă să fie văzute, explorate și integrate. La fel ca în terapia IoPT, creată de Franz Ruppert, simptomele sunt văzute ca părți rănite, pe care, pentru a supraviețui experiențelor adverse, le-am respins, uitat și le-am îngropat adânc în corpul nostru.

Deși cartea conține exerciții dedicate explorării părților, experința de psihoterapeut mi-a arătat că nu sunt accesibile pentru toată lumea. Cu cât părțile rănite sunt la o vârstă mai mică, cu cât trăirile sunt mai intense, cu atât va fi mai dificil pentru o persoană să își simtă și să își conțină senzațiile. Pentru că va resimți același sentiment de singurătate pe care l-a experimentat în momentul inițial, în care nu a fost nimeni acolo pentru confort, protecție și suport. Cel mai mare rău uneori nu a fost ceva ce s-a întâmplat, ci lipsa unui martor conștient, empatic și protector. Susan McConnell descrie exact acest rol al terapeutului: de a fi prezent, de a oferi atenție cuvintelor, vocii, corpului și reacțiilor (părților) clientului, cu blândețe și curiozitate. Iar pentru asta e nevoie ca însuși terapeutul, la rândul său, să fie conștient de sine, de emoțiile și senzațiile din corpul său, să aibă disponibilitatea de a descoperi propria-i poveste, să își exploreze propriile părți, să se ocupe de propriile răni pentru a-și putea folosi corpul propriu în procesele terapeutice, pentru a rezona și a sprijini reglarea sistemului nervos al celuilalt prin propria-i rreglare. O persoană conectată la corpul său are capacitatea de a se conecta și a rezona și cu ceilalți, iar autoarea descrie aceste persoane a fi: creative, conectate, calme, curioase, pline de compasiune, curajoase, încrezătoare și au claritate.

Și Terapia somatică IFS și Terapia IoPT explorează povestea identității cu ajutorul părților. Însă, terapeutul somatic IFS folosește corpul propriu, capacitatea de conștientizare somatică, respirația, rezonanța, mișcarea și atingerea pentru a-și ghida clientul către sine, în timp ce terapeutul IoPT invită clientul să își formuleze o „intenție” și constelând părțile, folosindu-și corpul propriu pentru a reflecta direct procesul clientului. Prin moduri distincte, ambele teorii confirmă aceeași premisă: corpul este o hartă a traumei.

Trăim în relații încă din momentul concepției. Experiențele timpurii devin sablonul comportamentelor noastre relaționale de mai târziu. Aceste povești implicite sunt înregistrate în creierul și in corpul nostru. Experiențele timpurii de atașament de tipul „recunosc, dar nu-mi amintesc” sunt exprimate în postură, gesturi, tensiuni musculare, tremor, tipare de respirație, disociere și energie sexuală. Corpul nu poate fi ascultat în singurătate. Povestea pe care o poartă are nevoie de un martor atent, empatic și prezent. Atunci când acesta există, corpul începe să respire din nou, să se relaxeze și să se simtă în siguranță.

Deși metodele terapeutice pot să difere prin limbaj și tehnici, toate ne conduc spre aceeași realitate: corpul nu minte și nu uită. În corp găsim urmele trecutului, dar și semințele viitorului.

Recomand această carte atât terapeuților cât și celor care sunt curioși de cum funcționează psihicul uman și cum ne putem dezvolta o relație mai bună cu corpul. Cartea arată că emoțile si simptomele nu sunt dușmani, ci mesaje prin care corpul încearcă să fie auzit. De asemenea, găsim exerciții simple de conștientizare corporală care pot aplicate in viata de zi cu zi, în momente de stres. Invită la o relație mai sănătoasă cu propriul corp, nu ca instrument de performanță sau aparență, ci ca partener de viață.

_____________________________

Raluca Butnaru 

Psiholog, psihoterapeut, terapeut EMDR, facilitator IoPT, terapeut NARM în formare