Trauma nu începe întotdeauna cu un eveniment dramatic. Uneori, ea prinde rădăcini în absențe invizibile: o mână care nu te-a ținut, un părinte care nu ți-a vorbit, o emoție care nu ți-a fost văzută. Trauma copilăriei – în special trauma de dezvoltare – are efecte adânci, dar adesea neînțelese, asupra vieții de adult.

Despre acest subiect sensibil, dar esențial, au vorbit Adina Nicu (psihoterapeut supervizor, analist jungian) și Ioana Maria Olteanu (psihoterapeut supervizor, analist jungian), în cadrul podcastului Cărți deschise pentru minți deschise, moderat de Sorin Lucaci (PR Herald). Discuția a fost inspirată de cartea lui Dr. Bruce D. Perry, Băiatul care a fost crescut ca un câine.

Ce este trauma de dezvoltare?

Trauma de dezvoltare apare atunci când, în copilărie, nevoile fundamentale – de afecțiune, siguranță, oglindire emoțională – nu sunt îndeplinite. Nu este nevoie de abuz fizic ca să apară traumă. Lipsa unui părinte prezent emoțional poate fi la fel de dăunătoare.

„Copilul se dezvoltă doar în relație. Dacă acea relație este disfuncțională sau absentă, întregul sistem emoțional poate fi afectat.” — Adina Nicu

Această traumă afectează modul în care copilul se simte în lume: în siguranță sau în pericol, demn de iubire sau invizibil, capabil sau rușinat. Ea se poate forma din:

• neglijență emoțională sau fizică,
• lipsa unui atașament sigur,
• separări timpurii de părinți (ex: spitalizări, abandon),
• expunere la stres prelungit fără suport.

Cum afectează trauma dezvoltarea creierului?

Dr. Bruce Perry explică faptul că dezvoltarea creierului se produce „de jos în sus”, de la trunchiul cerebral (supraviețuire) către cortexul prefrontal (rațiune și autoreglare). Traumele timpurii, în special cele cronice, întrerup acest proces și blochează dezvoltarea normală a sistemului nervos.

„Bruce Perry vorbește despre efectele traumei nu doar la nivel emoțional, ci și biologic: se modifică chimismul cerebral și arhitectura neuronală.” — Adina Nicu

Un copil aflat constant în alertă (din cauza absenței unui adult conținător) dezvoltă un creier pregătit pentru supraviețuire, nu pentru învățare sau conectare. Când comportamentele „problemă” sunt, de fapt, semne de suferință Mulți copii cu traumă timpurie manifestă simptome greu de interpretat: hiperactivitate, opoziționism, anxietate, izolare, lipsă de concentrare. Adesea, sunt etichetați drept leneși, agresivi sau obraznici.

„Copilul poate fi disociat, nu neapărat neatent sau leneș. El nu e conectat la sine pentru că sistemul lui a învățat să se protejeze.” — Ioana Maria Olteanu

Simptome frecvente ale traumei de dezvoltare:

• dificultăți de învățare și concentrare,
• hipersensibilitate emoțională,
• dificultăți în relaționare (atașament anxios sau evitant),
• tulburări de somn și alimentație,
• reacții emoționale disproporționate.

Ce rol joacă empatia în dezvoltare?

Empatia nu este înnăscută. Ea se formează în primii ani de viață, prin prezența emoțională a adultului. Dacă copilul nu are parte de o figură stabilă care să-i oglindească trăirile, nu învață cum să înțeleagă emoțiile celorlalți.

„Dacă părintele nu este prezent emoțional, copilul nu dezvoltă empatie. Nu pentru că e rău, ci pentru că n-a avut de la cine învăța.” — Ioana Maria Olteanu

Dr. Perry relatează cazul unui adolescent care a comis o crimă. Psihiatric, nu era nebun – dar fusese complet neglijat emoțional în copilărie, lăsat singur ore întregi. El nu a învățat niciodată să simtă pentru ceilalți. Iar empatia, spune autorul, se dezvoltă doar în relație.

Ce putem face? Cum se vindecă trauma?

Trauma nu se vindecă doar cu explicații logice. Vindecarea se produce prin relație, prin oglindire, printr-un proces repetat de reînvățare emoțională. Psihoterapia oferă un spațiu sigur în care adultul traumatizat poate retrăi, în siguranță, emoții vechi – și poate învăța să le conțină.

„Nu lucrăm cu trauma doar la nivel cognitiv. Trebuie să intrăm în acel spațiu emoțional, să simțim ce n-a fost simțit atunci.” — Ioana Maria Olteanu

Uneori, intervenția presupune și colaborare între psihoterapeuți, psihiatri, asistenți sociali sau educatori. Trauma e complexă și rareori are o soluție unică.

Ce aduce nou cartea lui Bruce Perry?

Cartea „Băiatul care a fost crescut ca un câine” reunește 10 cazuri clinice din experiența autorului și oferă o abordare științifică și umană asupra traumei. Printre punctele forte:

• explică modul în care trauma afectează creierul în dezvoltare,
• propune un model de intervenție numit neurosecvențial,
• arată cum se poate reconstrui atașamentul pierdut,
• oferă exemple care pot schimba radical perspectiva părinților, educatorilor și terapeuților.

Trecutul nu e o condamnare, dar trebuie înțeles

Trauma din copilărie nu ne definește pentru totdeauna. Dar nici nu dispare de la sine. Avem nevoie să o înțelegem, să o simțim, să o tratăm cu empatie. În relații sigure – cu noi înșine și cu ceilalți – putem rescrie poveștile rănite ale trecutului.