Pe vremea când eram învățăcel de școală gimnazială, aproape că nu era zi să nu descopăr sclipirea de curiozitate din ochii tatălui meu în momentul în care îi împărtășeam micile mele descoperiri într-ale învățării. Se lumina la față. Și de multe ori strecura câte un: “Să mai fi avut eu vârsta ta…” Ceea ce mă surprindea. Pentru că, la vremea respectivă, la școală nu mi se părea prea “fun”. Dimpotrivă. Trecusem și de la discursul învățătoarei la tot soiul de monologuri de profesori, care schimbau doar partitura de la o oră la alta, dar al căror mod de a prezenta minunile lumii și ale științei părea aproape tras la indigo.

Erau și câteva excepții. Dar puține, din păcate.

Cei mai mulți profesori umpleau table cu scris uneori aproape ilizibil sau ne dictau într-un ritm pe care, de cele mai multe ori, degetele mele nu puteau să-l urmeze, după care, orele următoare, deschideau catalogul și se așteptau ca noi să dăm dovadă de respect față de materia lor prin a reproduce mecanic ceea ce ei s-au străduit să strecoare în căpșorul nostru. Despre care, de multe ori, mai spuneau și că sună a gol. Ca să ne motiveze, chipurile, să ne străduim mai mult. Și cu cât aveam abilitatea de a reproduce mai ca pe apă, dar nu a sâmbetei, ceea ce încercaseră  să ne predea, cu atât păreau mai mulțumiți.

Și, dacă este să recunosc, mulți dintre ei mi se păreau de-a dreptul fioroși cu încercările lor de-a îndesa în mine informații. De parcă aș fi fost un sac.

Cu toate astea, unii îmi erau mai simpatici decât alții. Pe profesoara de limba română o admiram pentru aerul ei afectat, pentru modul în care se îmbrăca și pentru istorioarele pe care ni le mai strecura despre fiica ei, foarte talentată la pictură, și de care era foarte mândră, spre deosebire de mama, care se speria de fiecare dată când mă prindeau nopțile desenând.

Dar, de departe cel mai fain profesor dintre toți era acasă. Da, nu era om mai abil altul decât TATA în a-mi stimula curiozitatea față de manuale, cărți, obiecte, domenii, oameni, relații. Cu el dezbăteam cu orele verzi și uscate despre cele mai neobișnuite subiecte din cărți, frânturi de ziare, manuale, nu numai de la școală, dar și din preocupările lui culturale zilnice. Ceea ce este mai straniu este și că mă lua în serios, nu ca mama, și nici nu mai știu cum zbura timpul, dar parcă s-ar fi făcut din zi noapte cât ai spune pește sau “fish”. De ce fish, m-ați putea întreba?

Ei, pentru că, vedeți voi, tata nu știa engleză. La vremea copilăriei lui, i se băgase pe gât rusa. Și acum avea regrete, mai ales că în clasa a cincea învățasem și eu să-mi sprijin limba de dinți într-un fel care să-mi permită să scot cea mai faină esență de accent britanic.

Ori, ce credeți că i-a trecut tatălui meu prin minte?

Că i-ar prinde bine să mă aibă pe mine profesoară. De engleză. Așa că, poate nu vă surprinde să auziți că a venit cu o invitație. Neobișnuită, ați putea spune.

Mi-a propus să dublez orele de limba engleză de la școală cu el. Și să-i fiu profesoară. Pe bune. Mi-a plăcut mult ideea și m-a măgulit, mărturisesc. Dar pentru o bună punere în practică, aveam nevoie și de un cadru. Așa că i-am cerut tatălui meu să-și pregătească un caiet de 100 de file, un stilou și un pix roșu și am purces la explorarea enigmelor aceste limbi.

În încercarea mea de a fi cât mai fidelă profesoarei de la școală, mă mai aplecam câteodată peste masa de bucătărie și semnalizam cu un gest amenințător de creion că pe foaie tocmai s-a strecurat o greșeală și adăugam: Once again! îmi amintesc și azi, de parcă a fost ieri.

Dar tata nu se supăra. Era, cred, cel mai conștiincios și ascultător elev pe care ar fi putut un profesor să-l aibă. Doar că, vedeți voi, așa au ajuns la el și detalii de genul că profa are decolteuri adânci și când se apleacă peste catedră și eu și colegii mei vedem câte ceva din priveliștea care a dus-o la divorț. După cum mai chicoteau ștrengarii de băieți prin pauze.

Dar ca să nu ajungem la întruchiparea vie a proverbului “Vorba lungă- sărăcia omului”, care credeți că este substratul unei astfel de rememorări?

În primul rând, CU TOȚII AVEM NEVOIE DE MODELE DE ÎNVĂȚARE CREATIVĂ, PRIN JOC ȘI, ÎN CAZUL DE FAȚĂ, ȘI UN FEL DE JOC DE ROL.

Pentru că, așa cum remarcă și Aletha Solter în textul Bucuria de a învăța (carte publicată recent la Ed. Herald), “cele trei funcții ale jocului sunt:

• Îi ajută pe copii să dobândească abilități fizice, sociale și intelectuale.
• Îi ajută pe copii să învețe și să asimileze noi informații.
• Îi ajută pe copii să se elibereze de stres și să depășească în siguranță experiențe traumatice. “(op. cit., p. 63)

Prin urmare,

PROVOCAREA CEA MAI MARE PENTRU FIECARE ADULT CARE ÎȘI DOREȘTE SĂ STIMULEZE ÎN COPIL INTERESUL PENTRU ÎNVĂȚARE ESTE SĂ IDENTIFICE UN MOD JUCĂUȘ, INTERACTIV, EXPLORATORIU de A DESCOPERI INFORMAȚIA DE ASIMILAT. CÂT SĂ FIE ROST ȘI DE ÎNCURAJARE A GÂNDIRII CELUI MIC.

De altfel, Aletha Solter amintește la rândul ei:

„Tata îmi dădea adeseori să rezolv probleme simple de matematică și de logică. Într-o seară, la cină, pe când aveam 9 ani, a întrebat câte strângeri de mână ar fi în total, dacă fiecare membru al familiei ar da mâna pe rând cu toți ceilalți membri ai familiei. Noi eram 5, iar eu m-am simțit foarte mândră când am găsit răspunsul. Apoi ne-a întrebat câte strângeri de mână ar fi în total, dacă am fi patru sau șase persoane. Așa ne-a învățat să gândim și să deprindem conceptele matematice.” (op. cit, p. 67)

Și, în ton cu exemplul dat de autoarea cărții pe care v-o recomand pentru a crește dar de BUCURIE DE ÎNVĂȚARE NU NUMAI ÎN PRICHINDEII FIECĂRUIA, DAR ȘI ÎN PARTEA DE COPIL DIN INTERIORUL NOSTRU, care credeți că a fost urmarea acestui experiment inițiat de tatăl meu?

Pe lângă faptul că am fost mult mai atentă la ore, că doar voiam să fiu acasă o actriță fidelă a scenei surprinse la școală, la sfârșitul clasei a cincea și eu și el nu mai eram chiar la genunchiul broaștei la engleză, ceea ce mă face și acum să zâmbesc și să-mi amintesc cu drag acele momente.

_____________________________

Alexandrina - Carmen Ene

(doctor în psihologie clinică, psihopatologie și procese creative)