Niciun spectacol nu îi poate părea unei minți gânditoare mai solemn, mai sfâșietor decât acela al morții unei vechi religii care în vremea sa a oferit consolare multor generații de oameni. Cu patru secole înaintea nașterii lui Hristos, Grecia își pierdea repede vechea credință. Filosofii ei, în studiile lor despre lume, erau profund impresionați de contrastul dintre măreția fenomenelor Naturii și nimicnicia divinităților Olimpului. Istoricii ei, observând cursul ordonat al fenomenelor politice, uniformitatea evidentă a actelor omenești și constatând că niciun eveniment nu avea loc fără o cauză evidentă într-un eveniment precedent, începură să suspecteze miracolele și intervențiile cerești, de care vechile anale erau pline, a nu fi altceva decât ficțiuni. Ei se întrebară, atunci când epoca supranaturalului luă sfârșit, de ce oracolele au amuțit și de ce nu mai aveau loc acum alte miracole.

Principiul esențial al filosofiei aristotelice era de a se ridica de la studiul particularului la cunoașterea principiilor generale sau a universaliilor, avansând spre ele prin inducție. Inducția e cu atât mai sigură cu cât faptele pe care se bazează sunt mai numeroase; corectitudinea ei e dovedită dacă ne permite să prezicem alte fapte, necunoscute până atunci. Acest sistem presupune un efort nesfârșit în colectarea faptelor, atât prin experiment, cât și prin observație; de asemenea, el presupune o strânsă reflecție asupra lor. Este așadar o metodă a muncii sistematice și a rațiunii, nu o metodă a imaginației. Eșecurile pe care însuși Aristotel le expune adesea nu sunt o dovadă a netemeiniciei, ci, mai degrabă, a valabilității ei. Sunt eșecuri ce derivă din dorința de a avea suficiente fapte.

Unele dintre rezultatele generale la care a ajuns Aristotel sunt foarte importante. Astfel, el a conchis că orice lucru e gata să vină la viață și că diferitele forme organice pe care ni le arată Natura sunt cele pe care condițiile existente le permit. Dacă se vor schimba condițiile, se vor schimba și formele. Rezultă că există un lanț neîntrerupt de la elementele simple la plante și animale, până la om, diferitele grupe confundându- se, prin nuanțe imperceptibile, unele cu altele.

Filosofia inductivă creată de Aristotel e o metodă de mare forță. I se datorează toate progresele științei moderne. Sub cea mai perfecționată formă, ea se ridică prin inducție de la fenomene la cauzele lor și apoi, urmând metoda Academiei, coboară de la acele cauze la detaliile fenomenelor. Pe când Școala Științifică din Alexandria a fost fondată astfel pe axiomele unui mare filosof atenian, Școala Etică a fost fondată pe maximele altuia, căci Zenon, deși cipriot sau fenician, se stabilise de mai mulți ani la Atena. Discipolii lui și-au luat numele de stoici. Ideile lui i-au supraviețuit multă vreme și, în vremuri când nu exista altă consolare, au oferit un sprijin în ceas de cumpănă și un ghid ferm în fața vicisitudinilor vieții nu numai iluștrilor greci, ci și multora dintre marii filosofi, oameni de stat, generali și împărați ai Romei.

Scopul lui Zenon era să ofere un ghid al vieții cotidiene pentru a-i face pe oameni virtuoși. El susținea că educația e adevărata bază a virtuții, căci, dacă știm ce este binele, vom fi înclinați să-l facem. Trebuie să avem încredere în simțuri, care ne furnizează datele cunoașterii, iar rațiunea le va combina în mod corespunzător. Aici se poate vedea limpede afinitatea dintre Zenon și Aristotel. Fiecare apetit, poftă, dorință se naște dintr-o cunoaștere imperfectă. Natura noastră ne e dată de Destin, însă trebuie să învățăm să ne controlăm pasiunile și să trăim liber, inteligent, virtuos, în acord cu rațiunea în toate. Existența noastră trebuie să fie intelectuală, trebuie să ne privim cu seninătate toate plăcerile și durerile. Nu trebuie să uităm niciodată că suntem oameni liberi, și nu sclavii societății. „Posed, spune stoicul, o comoară pe care nimeni din lume nu mi-o poate lua – nimeni nu mă poate priva de moarte.” Trebuie să ne amintim că Natura în acțiunile ei are în vedere universalul și nu cruță niciodată indivizii, ci îi folosește ca mijloace pentru a-și atinge scopurile. Trebuie deci să ne supunem Destinului, cultivând, ca lucruri necesare virtuții, cunoașterea, cumpătarea, curajul, dreptatea.

Trebuie să ne amintim că toate lucrurile din jurul nostru sunt în transformare: declinul urmează reproducerii și reproducerea declinului, deci e lipsit de sens să ne plângem de moarte într-o lume în care fiecare lucru moare. La fel cum o cascadă prezintă o formă invariabilă de la an la an, cu toate că apa care o compune se schimbă neîncetat, tot astfel aspectul Naturii nu e decât o curgere a materiei ce prezintă o formă efemeră. Universul ca întreg e neschimbător. Nimic nu e etern decât spațiul, atomii, energia. Formele naturale pe care le vedem sunt în mod esențial tranzitorii, toate trebuie să dispară.

Sufletul omului este o scânteie a flăcării vitale, principiul vital general. Ca și căldura, el trece de la unul la altul până când e resorbit sau reunit în principiul universal din care a venit. Rezultă că nu trebuie să ne așteptăm la anihilare, ci la reuniune și, la fel cum omul obosit așteaptă nepăsarea somnului, filosoful, plictisit de lume, trebuie să aștepte liniștea extincției. La aceste lucruri ar trebui totuși să ne gândim cu rezervă, dat fiind că mintea nu poate ajunge la o cunoaștere sigură numai din resursele ei interne. E nefilosofic să ne întrebăm asupra cauzelor prime; trebuie să avem în vedere numai fenomenele. Dincolo de toate, trebuie să nu uităm niciodată că omul nu poate afla adevărul absolut și că rezultatul final al interogației noastre asupra acestei probleme e că suntem incapabili de cunoașterea perfectă, că, chiar dacă adevărul ar fi în posesia noastră, n-am putea fi siguri de asta.

Ce ne rămâne atunci? Oare nu aceasta – dobândirea cunoașterii, cultivarea virtuții și a prieteniei, respectarea credinței și a adevărului, acceptarea netulburată a tot ce ni se întâmplă, o viață trăită în acord cu rațiunea?

Această lume nu poate fi descoperită prin tradițiile vane care au adus până la noi opiniile unor oameni care au trăit în zorii civilizației, nici în visele misticilor care s-au crezut inspirați. Poate fi descoperită prin investigațiile geometriei și prin studiul practic al Naturii. Acestea oferă umanității binefaceri solide, inestimabile și inegalabile.

Niciodată nu va veni o zi când vreuna din axiomele lui Euclid va fi negată; nimeni de acum înainte nu va mai pune la îndoială forma sferică a pământului, recunoscută de Eratosthenes; lumea nu va permite ca marile invenții și descoperiri fizice făcute în Alexandria și Siracuza să fie uitate. Numele lui Hipparchus, Apollonius, Ptolemeu, Arhimede vor fi pomenite cu respect de oameni de toate religiile, atâta vreme cât există oameni care să vorbească.

Muzeul din Alexandria a fost astfel locul de naștere al științei moderne. E adevărat că, mult înainte de înființarea lui, s-au făcut observații astronomice în China și Mesopotamia; de asemenea, matematica a fost cultivată cu oarecare succes în India. Însă în niciuna dintre aceste țări cercetarea nu a avut o formă unitară și consistentă; în niciuna dintre ele nu s-a făcut apel la experimentul fizic. Trăsătura caracteristică a școlii din Alexandria, ca de altfel a științei moderne, e aceea de a nu se fi limitat la observație, ci de a se fi bazat pe studiul practic al Naturii.