Toţi Maeştrii Spirituali au avut un singur scop: să ajute oamenii să depăşească puternica iluzie a egoului şi să sălăşluiască în beatitudinea perfectă a Sinelui sau, în orice caz, să se îndrepte spre aceasta. Expunerile lor nu au fost niciodată filosofie în sensul modern al cuvântului, adică speculaţie cu privire la natura existenţei, ci au constituit fundamentul teoretic al practicii spirituale. Un Maestru, aşadar, în timp ce expune o anumită bază teoretică, poate admite că o alta diferită reprezintă un alt aspect al adevărului, ce serveşte drept temelie unei căi spirituale diferite. A le critica sau compara ca sisteme filosofice în sensul modern, e ca şi cum ai compara un cal viu cu unul de lemn – forma poate că este aceeaşi, însă factorul „viaţă” este trecut cu vederea.

Maeştrii s-au slujit în expunerile lor de un limbaj uneori mai deschis, alteori mai voalat, adaptat de fiecare dată nivelului de înţelegere al celui căruia îi era destinat mesajul. În India şi China, mulţi au declarat adevărul ultim în mod deschis: doar Sinele există, noi nu suntem altceva decât Sinele, universul este o simplă manifestare a Sinelui, neavând realitate inerentă, existând doar în Sine. Lucrul acesta se poate înţelege prin analogia cu visul. Întreaga lume de vis, cu fiinţele şi evenimentele aferente, există doar în mintea visătorului. Creaţia sau apariţia ei nu îl lipsesc pe acesta de nimic, iar disoluţia sau resorbţia ei nu îi adaugă nimic; el rămâne acelaşi înainte de vis, în timpul visului sau după vis. Dumnezeu, visătorul conştient al Visului Cosmic, este Sinele şi niciun alt personaj din vis nu este real în afara Sinelui, a cărui expresie este. Înlăturând iluzia alterităţii, omul poate realiza identitatea cu Sinele care dintotdeauna a fost, este şi va fi, dincolo de experienţele vieţii şi de timp. Aşadar, tu fiind una cu Visătorul, întregul univers - inclusiv viaţa ta şi a tuturor celorlalţi – e visul tău şi niciunul dintre evenimentele sale nu are mai mult decât o realitate de vis. Eşti eliberat de speranţă şi dorinţă, teamă sau frustrare, şi stabilit în perpetua Beatitudine a Existenţei pure.

Această explicaţie se aseamănă întrucâtva cu o teorie cu care filosofia occidentală a cochetat – suficient, în orice caz, pentru ca o precauţie să fie necesară. Teoria susţine că numai eu exist şi că toţi ceilalţi sunt născociri ale minţii mele. E ca şi cum s-ar zice că un personaj din vis le creează pe toate celelalte, ceea ce e absurd. Adevărul este că mintea visătorului creează acest personaj la fel ca şi pe toate celelalte, iar atunci când personajul realizează identitatea sa cu visătorul, propria sa viaţă, precum şi cea a celorlalţi, devin o parte a visului său. Sau, inversând analogia, travestiul occidental ar fi că un personaj în piesă este real şi că el le creează pe toate celelalte, ceea ce e absurd, adevărul fiind că atât acest caracter, cât şi celelalte sunt inventate de dramaturg; aşadar omul realizat este aidoma actorului care, ştiind că rolul pe care-l interpretează nu este el însuşi, îl joacă cu seninătate, neafectat de soartă, fie ea bună sau rea.

Maeştrii spirituali din Occident sau Orientul Apropiat au fost în genere mai discreţi în expunerile lor. Cu toate acestea, o asemenea diviziune nu poate fi absolută. Au existat maeştri în Occident care au proclamat Identitatea Supremă, în timp ce în India au existat maeştri ai tradiţiilor tantrice, dualiste (dvaita) şi bhakta, care au călăuzit oamenii către Unitate de-a lungul unor căi ale dualităţii. Scopul final este acelaşi, chiar dacă la început cei ce urmează căile mai puţin directe ale dualităţii nu realizează acest lucru, ori poate îl recunosc în teorie fără să facă din aceasta sadhana lor permanentă, ori îl pot nega şi persecuta pe cei ce îl proclamă.

Unii Maeştri Spirituali au apărut ca să „adeverească legea şi profeţii” în fondarea unei noi religii, instituind aşadar un sistem integral de norme de viaţă unei întregi colectivităţi, cât şi o Cale pentru cei atraşi în mod conştient de Ţelul căruia, finalmente, nimeni nu-i poate scăpa De aceea ei au fost nevoiţi să învăluie învăţătura lor mai directă în parabole şi simboluri, care să aibă o semnificaţie exterioară pentru toţi cei care nu aspiră dincolo de etica şi devoţiunea religiei. Similar, alţi maeştri, în contextul unei anumite religii, au trăit atât pentru revitalizarea spirituală a întregii comunităţi, cât şi pentru acei puţini care, conştientizând Ţelul, se străduiesc să-l realizeze, în timp ce alţi maeştri s-au limitat mai mult sau mai puţin doar la călăuzirea aspiranţilor Căii, vorbind astfel o limbă mai limpede; în toate aceste cazuri, unul dintre semnele ingeniozităţii lor a fost acela că au trăit şi au îndrumat în cadrul propriei religii.

Bhagavan Sri Ramana nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii. El nu a venit pentru a fonda o nouă religie, nici pentru a călăuzi strict în cadrul uneia existente deja, ci pentru a deschide o Cale căutătorilor spirituali de orice religie din întreaga lume. Modul său de îndrumare e un răspuns la condiţiile lumii în care a venit. Astăzi, la sfârşitul erei Kali Yuga, lumea a atins un stadiu de întunecare spirituală fără precedent. În unele ţări, religia e pusă sub acuzaţie, iar oamenii sunt învăţaţi să accepte lumea materială şi viaţa fizică ca fiind tot ceea ce există. În altele, nenumăraţi oameni se limitează la material şi fizic, indiferent dacă practică sau nu formal vreo religie. Aceasta se întâmplă până şi în acele ţări care încă recunosc o religie şi care, din fericire, au privat-o de controlul asupra vieţii oamenilor şi al educaţiei copiilor. O ştiinţă a minţii ce s-a dezvoltat prin ignorarea totală a Spiritului, care este izvorul ei, îşi ia libertatea să analizeze omul, excluzând în acelaşi timp acel unic element care este sursa sa.

Misiunea îndeplinită de Bhagavan Sri Ramana a fost redeschiderea căii directe a Investigaţiei sinelui, care devenise prea anevoioasă în epoca noastră întunecată din punct de vedere spiritual. Această cale, a cărei bază teoretică este doctrina Advaita, constituie, ca să spunem aşa, sursa din care diversele religii diverg şi care poate fi, aşadar, abordată din oricare dintre acestea. Că sunt mulţi sau puţini cei care o urmează, nu are importanţă, ceea ce contează este faptul că ea a fost deschisă. Calea în sine, fără Graţia lui Bhagavan, datorită simplităţii şi caracterului ei direct, ar fi cea mai inaccesibilă omului modern, şi totuşi ea este cea mai accesibilă, iar în multe cazuri – din punct de vedere al cerinţelor – singura accesibilă, deoarece, datorită caracterului ei direct, nu necesită niciun fel de ritual sau formă de cult, nicio preoţime sau congregaţie, niciun semn exterior sau reguli speciale, ea putând fi practicată în atelier, la bucătărie sau la birou la fel de bine ca în mânăstire sau în ermitaj.

Această cale nu aduce povara unei mari cantităţi de teorie. Descrierea ei ca jnana-marga, Calea Cunoaşterii sau a Intelectului, conduce uneori la ideea că este mai filosofică decât alte căi – însă lucrurile stau exact invers. Ea este sabia care taie nodul gordian al filosofiei. Structura filosofiei sau a ştiinţei spirituale, oricum ar prefera cineva s-o numească, este vastă; ramificaţiile acesteia pot fi deconcertante. Pe diversele căi este nevoie de stăpânirea unei cunoaşteri teoretice mai mult sau mai puţin bogate şi, de regulă, cu cât calea e mai puţin directă, cu atât nevoia de teorie este mai mare. Numai pe Calea Directă, acel uimitor adevăr al Advaitei străpunge toate mrejele ca o veritabilă sabie-fulger, aceasta fiind toată teoria de care este nevoie. Toată obscura ştiinţă cu privire la evoluţia postumă se prăbuşeşte, deoarece e necesar să descoperi ceea ce eşti acum şi în eternitate, nu ceea ce vei fi după moarte.