În anul 1613, când Galileo Galilei a prezentat dovezi matematice în favoarea tezei copernicane – ce susținea că Pământul se rotește în jurul Soarelui, și nu invers –, Biserica le-a declarat „false și absurde”. Galilei a fost silit să-și abjure teza. Abia după trei sute de ani Biserica s-a hotărât în sfârșit să renunțe la eroarea sa și să scoată de sub interdicție lucrările lui Galilei.

Acum ne aflăm într-o situație asemănătoare cu cea a Bisericii din vremea lui Galilei, dar astăzi se află mult mai multe în joc. Decizia noastră pentru adevăr sau pentru amăgire va avea consecințe mult mai grave în ceea ce privește supraviețuirea omenirii decât era cazul în secolul al XVII-lea. De câțiva ani, s-a dovedit – să luăm la cunoștință ceea ce ne este încă interzis – că urmările devastatoare ale traumatizării copiilor se vor repercuta asupra societății. Această cunoaștere se referă la fiecare om și, după ce va fi suficient de răspândită, trebuie să ducă la schimbarea fundamentală a societății noastre, mai ales la eliberarea de escaladarea oarbă a violenței. Următoarele idei încearcă să ilustreze aspectele la care m-am referit aici:

1. Fiecare copil vine pe lume pentru a crește, a se dezvolta, a trăi, a iubi și a-și exprima nevoile și sentimentele, spre apărarea lui.

2. Pentru a se putea dezvolta, copilul are nevoie de atenția și protecția adulților care îl iau în serios, îl iubesc și îl ajută cu adevărat să se orienteze.

3. Dacă copilul este frustrat de aceste necesități vitale; dacă, dimpotrivă, copilul este exploatat, bătut, pedepsit, abuzat, manipulat, neglijat, înșelat din cauza nevoilor adultului, fără ca un martor să intervină vreodată, atunci integritatea copilului va fi rănită profund.

4. Reacțiile normale la răniri sunt mânia și durerea. Deoarece mânia rămâne interzisă într-un mediu care-l rănește pe copil, iar trăirea durerilor este insuportabilă în singurătate, el trebuie să-și suprime aceste sentimente, să-și reprime amintirea traumei și să-și idealizeze atacatorul. Mai târziu, el nu va mai ști cum anume a fost agresat.

5. Sentimentele generate de motivul propriu-zis al mâniei, neputinței, disperării, dorului, fricii și durerii se exprimă însă în acțiuni distructive îndreptate împotriva celorlalți oameni (criminalitate, genocid) sau împotriva individului însuși (dependență de droguri, alcoolism, prostituție, boli psihice, sinucidere).

6. Victimele actelor de răzbunare sunt adesea propriii copii, care îndeplinesc funcția de țapi ispășitori și a căror persecuție este încă deplin legitimată în societatea noastră, ba chiar foarte respectată îndată ce este numită educație. În mod tragic, copilul este bătut pentru a nu simți ce i-au făcut părinții.

7. Pentru ca un copil maltratat să nu devină criminal sau bolnav mintal, este necesar ca cel puțin o dată în viață să întâlnească un om care să știe precis că nu copilul bătut și neajutorat este nebun, ci mediul său înconjurător. În această măsură, cunoașterea sau necunoașterea societății poate ajuta la salvarea vieții copilului sau poate contribui la distrugerea lui. În aceasta rezidă marea posibilitate a rudelor, avocaților, judecătorilor, medicilor și îngrijitorilor lui de a-i lua univoc apărarea copilului și de a-l crede.

8. Până acum, societatea îi apăra pe adulți și învinovățea victimele. Ea a fost sprijinită în orbirea ei de teorii ce corespund modelelor de educație ale străbunicilor noștri, modele care vedeau în copil o ființă șireată, stăpânită de instincte rele, care spune minciuni și își atacă părinții nevinovați sau îi dorește din punct de vedere sexual. În realitate, fiecare copil are tendința de a se învinui pe sine pentru atrocitățile părinților, pe care tot îi iubește și îi absolvă de responsabilitate.

9. Abia de câțiva ani aplicarea noilor teorii terapeutice a dovedit că trăirile traumatice reprimate în copilărie se stochează în corp și, rămânând inconștiente, se reflectă în viața ulterioară a adulților. Pe lângă aceasta, măsurătorile electronice efectuate asupra copiilor nenăscuți au dezvăluit un fapt neperceput până acum de către adulți; și anume că cel mic simte și învață de la început atât tandrețea, cât și cruzimea.

10. Datorită acestor noi informații, îndată ce experiențele traumatice trăite în copilărie nu mai trebuie să rămână neelucidate, fiecare comportament absurd își dezvăluie logica ce a rămas ascunsă până acum.

11. Sensibilizarea noastră față de atrocitățile din copilărie și față de urmările acestora – în general dezmințite până în prezent – va duce de la sine la concluzia că perpetuarea violenței de la o generație la alta trebuie să înceteze.

12. Oamenii a căror integritate nu a fost rănită în copilărie, care s-au bucurat de protecția, respectul și loialitatea părinților vor deveni în tinerețe și mai târziu inteligenți, sensibili, empatici și foarte sentimentali. Ei se vor bucura de viață și nu vor simți nici nevoia de a face rău altcuiva sau lor înșiși, nici nevoia de a ucide. Ei își vor folosi puterea pentru a se apăra, nu pentru a-i ataca pe alții. Ei îi vor respecta și îi vor apăra atât pe cei mai slabi, cât și pe copiii lor, deoarece ei au trăit această experiență, iar această cunoaștere (și nu violența) a fost stocată în ei de la început. Acești oameni nu vor fi niciodată în stare să înțeleagă de ce strămoșii lor au fost nevoiți să construiască o industrie de război gigantică pentru a se simți bine și în siguranță în această lume. Deoarece apărarea în fața amenințărilor timpurii nu va fi scopul inconștient al vieții lor, ei vor putea trata amenințările reale mai rațional și mai creativ.