Rușinea e resimțită ca o durere solitară, iar rușinea cronică pare un eșec personal provocat de propriile gânduri negative și o stimă de sine scăzută. Dar, în realitate, rușinea sub toate formele ei este relațională. Rușinea este experiența sinelui-în-relație atunci când partea despre a fi „în-relație” este frântă sau deconectată. Un sentiment cronic al sinelui-în-deconectare devine un sentiment profund de izolare, care la rândul lui conduce la disperare și senzația de lipsă de valoare. În calitate de teoretician al sinelui-în-relație de la Stone Center, Judith Jordan descrie succint experiența rușinii: „[…] rușinea este mai ales sentimentul că nu meriți să te afli în conexiune, sentimentul profund că nu poți fi iubit, fiind permanent conștient cât de mult îți dorești să te conectezi cu alții. […] Apare o pierdere a sentimentului de posibilitate empatică, ceilalți nu sunt resimțiți ca empatici și se pierde capacitatea de a fi empatic față de sine”.

Jordan compară această definiție a rușinii cu rușinea înțeleasă ca opusul mândriei sau ca pierderea respectului de sine și a stimei de sine. Rușinea apare nu pentru că persoana în cauză nu ajunge să fie adorată, recunoscută sau admirată – spune ea –, ci pentru că persoanei în cauză nu i se îndeplinește o nevoie primară, mai exact nevoia ei de conectare și comuniune emoțională.

Când această nevoie nu e îndeplinită, admirația primită nu este decât un slab înlocuitor.

Rușinea poate fi vindecată, așadar, dacă persoana poate fi adusă înapoi într-o conexiune în care sunt posibile empatia și comuniunea emoțională. Acesta este scopul psihoterapiei orientate spre sinele-în-relație. Jordan compară această perspectivă relațională despre vindecarea rușinii cu o terapie orientată spre dezvoltarea sinelui.

Sunt de acord cu abordarea relațională a lui Jordan despre originea și vindecarea rușinii și aș vrea să o explorez mai mult. Aș vrea și să construiesc o teorie a rușinii care să inițieze un dialog cu un spectru larg de teorii relaționale din psihoterapie și psihanaliză. În acest sens, propun următoarea definiție a rușinii: Rușinea este experiența dezintegrării sentimentului de sine al individului atunci când se află în relație cu o persoană care îi provoacă incapacitatea de a-și regla emoțiile în mod normal. Rușinea cronică se dezvoltă atunci când mai multe repetări ale unei astfel de experiențe a rușinii formează tiparele de zi cu zi ale conștiinței de sine și ale răspunsului față de alții.

La fel ca Jordan, definesc rușinea drept experiență a sinelui-în-relație, nu drept orgoliu rănit, respect de sine vătămat sau stimă de sine scăzută. Dar, în loc de sentimentul de a nu putea fi iubit în relație, eu vorbesc despre dezintegrarea în relație, încercând să surprind experiența esențială a sinelui rușinat, experiența relațională a sinelui înainte să-i fie acordat sens. Iar atunci, în loc să descriu o relație cu o altă persoană deconectată sau lipsită de empatie, eu vorbesc despre o persoană care dereglează, considerând că acest cuvânt exprimă mai precis ceea ce se întâmplă greșit între sine și celălalt în momentele când rușinea acaparează totul.

De-a lungul vieții, conexiunile bune din cadrul relațiilor sănătoase ne vor ajuta să ne simțim coerenți, competenți și demni de a fi iubiți. Când suferim, contactăm pe cineva care să ne asculte; compasiunea și înțelegerea ne vor ajuta să ne redescoperim pe noi înșine în cadrul unei forme de reglare de la adult la adult. Prin contrast, conexiunile dureroase ne vor dezechilibra. Dacă suferim, ceea ce obținem din relațiile nesănătoase ne va face să simțim și mai multă rușine, îndoială și confuzie – efectele dereglării. Aceasta e experiența de adult. Dacă răspunsurile celorlalți la emoțiile noastre de adulți ne influențează atât de puternic, ne putem imagina efectele puternice, profunde ale reglării și dereglării emoționale asupra copiilor vulnerabili.

Rușinea este experiența dezintegrării sentimentului de sine al individului atunci când se află în relație cu o persoană care îi dereglează sistemul.

Psihologia sinelui și teoria intersubiectivității susțin de mult timp că acordarea emoțională a îngrijitorului – sau absența acesteia – influențează profund șansele copilului la bunăstare emoțională. Din studiile efectuate asupra bebelușilor – care-i observă pe părinți și copii în timpul interacțiunilor în care reglarea reciprocă este bine calibrată – aflăm cum „atenția naturală” a îngrijitorului este, de fapt, cea care reglează afectele. Studii recente despre neurobiologia atașamentului și reglarea afectelor, pe care le voi analiza mai detaliat în următorul capitol, susțin și dezvoltă aceste idei.

Pe scurt, și vorbind din perspectiva sinelui reglat al unui copil, o persoană care reglează este o persoană pe care mă bazez că îmi va răspunde la emoții în moduri care mă vor ajuta să nu fiu copleșit de ele, ci să le controlez, să le accept și să le integrez într-un „eu” emoțional cu care să mă simt în largul meu. O persoană care dereglează este tot o persoană în care vreau să am încredere – și în care ar trebui să pot avea încredere –, să mă ajute să-mi gestionez afectul sau emoția, dar răspunsul acestei persoane – sau absența răspunsului din partea ei – face exact opusul: nu mă ajută să controlez, să accept sau să integrez. Atunci devin un sine care se dezintegrează în relație cu o persoană care dereglează.