Ce îți vine în minte când te gândești la stres? Ceva îngrozitor, care îți creează disconfort? Îți imaginezi că te afli în fața unei liste interminabile cu sarcini de rezolvat sau că ești stresat de un termen de predare care se apropie cu repeziciune? Te gândești la ceva traumatizant? Te vezi epuizat, consumând cafea după cafea? Dar dacă ți-aș cere să îți imaginezi că faci o plimbare vioaie sau că alergi pe bandă? Ar fi tot niște forme de stres? Dar călătoria cu avionul, în drum spre o destinație de vis? Dar nașterea unui copil? Da, da și da. În toate aceste cazuri este vorba despre stres. Dar nu toate formele de stres au aceleași nuanțe, nu-i așa?

Stresul apare în multe forme și îmbracă multe nuanțe. Stresul este orice eveniment care afectează abilitățile normale ale unui organism de a face față anumitor situații și de a acționa, producând modificări fiziologice care alterează starea de homeostazie ca răspuns la factorul de stres. Stresul are două fațete: un stimul și un răspuns fiziologic (Porges, 2011). Stresul poate fi cauzat de un stimul intern sau de unul extern, care solicită o schimbare a fiziologiei noastre drept răspuns. Răspunsul poate fi unul de suprareglare, implicând strategii de mobilizare, sau unul de subreglare, implicând strategii de imobilizare. Ideal ar fi ca factorul de stres să fie temporar, iar, după ce acțiunea lui se încheie, fiziologia să revină la starea de homeostază sau la starea de sănătate.

Stresul e o componentă normală a vieții, și nu e neapărat un lucru rău. Viața pe această planetă este o experiență stresantă. Ne confruntăm cu stresul și atunci când facem sport, și când susținem un examen sau când aducem pe lume un copil. Probabil că te-ai simțit stresat când ai învățat să conduci mașina sau în anii de facultate. Toate acestea sunt exemple de stimuli care-i solicită organismului nostru să treacă dincolo de starea reglată și echilibrată, de homeostază. Totuși, aceste exemple arată în mod clar că factorul de stres e cel care a condus la creșterea scontată. Facem sport pentru sănătatea și starea noastră de bine. Mergem la facultate pentru că ne dorim să devenim terapeuți, de exemplu. Învățând să conducem mașina, devenim mai independenți. Deci, stresul nu e întotdeauna un lucru rău. De fapt, e chiar necesar pentru dezvoltarea adaptativă. (Aschbacher et al., 2013). Stresul devine toxic atunci când depășește anumite praguri de durată și de intensitate. Intensitatea factorului de stres și durata pe care se manifestă sunt variabile importante pentru determinarea gradului său de toxicitate. Stresul care copleșește sistemul nervos și continuă pe o perioadă lungă deteriorează mintea și corpul.

Tulburarea de stres posttraumatic (PTSD) e trecută la categoria „tulburări provocate de traumă și stres” în Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (American Psychiatric Association, 2017). Lumea psihiatrică alocă stresului o întreagă categorie de diagnostice, ceea ce e suficient pentru a arăta că stresul poate fi extrem de dăunător. Probabil că știți, așa cum știu și eu, din experiența personală și din cea clinică, faptul că prea mult stres pe o perioadă îndelungată e un lucru rău. Stresul toxic stă de obicei la originea dependențelor, a tulburărilor de anxietate, a tulburărilor depresive, a tulburărilor de personalitate și a psihozelor. Stresul ne poate face rău și provoacă o multitudine de dezechilibre bio-psihosociale, ducând la apariția riscului unei morți timpurii (Felitti et al., 1998). Stresul toxic poate fi atât de nociv, încât ne poate omorî.

Violența fizică și violul, războiul și dezastrele naturale sunt identificate drept experiențe traumatice pentru om. Se face referință la ele utilizându-se denumirea de „traume cu T mare” – experiențe pe care atât terapeuții, cât și nonterapeuții le definesc, fără ezitare, drept traumatizante. Aceste evenimente sunt extreme și copleșitoare.În consilierea terapeutică se mai folosește și termenul de „traumă cu t mic”, pentru a eticheta experiențe stresante și dăunătoare, dar mai puțin extreme și bruște. Printre posibilele exemple includem bullyingul, neglijarea emoțională și abuzul verbal. Aceste traume extrem de comune pot fi cu ușurință trecute cu vederea deopotrivă de către terapeuți și clienți. Atunci când îl întrebăm pe client dacă a experimentat vreo traumă, e puțin probabil ca el să ne relateze traumele cu t mic. Chiar dacă în mod obiectiv traumele mari diferă de traumele mici, ambele pot să aibă un impact la fel de puternic și de dăunător, în funcție de experiența individuală a fiecăruia și de răspunsul său. În realitate, experimentarea unui număr mare de traume cu t mic poate fi mai dăunătoare decât experimentarea uneia sau a două traume cu T mare (Shapiro, 2018), deoarece evenimentul în sine e doar o fațetă, iar răspunsul la traumă e cealaltă.

Cum să-ți îmblânzești dragonul

Imaginează-ți un dragon fioros și pe călărețul său care încă nu a învățat să călărească. El încearcă să călărească dragonul neîmblânzit fără să aibă nici cea mai vagă idee despre ce are de făcut și nici prea multe informații care să-l ghideze. La început, e un haos total. Dragonul nu vrea să meargă în direcția în care vrea călărețul, nu îl ascultă și nu se supune comenzilor lui. Călărețul habar n-are cum să mâne dragonul. E un dezastru. Dragonul devine năbădăios și scapă de sub controlul călărețului, fără ca acesta să-l poată struni. Lovește din labe, îi bagă pe oameni în sperieți, scoate flăcări pe nări, dă foc satelor, lăsând în urma lui numai groază și distrugere. Dar, cu răbdare, tot exersând, călărețul învață să călărească dragonul și, în cele din urmă, acesta e îmblânzit. Dragonul și călărețul învață să aibă încredere unul în celălalt, să-și intuiască reciproc mișcările și nevoile, și să lucreze în armonie. Treptat, se dezvoltă între ei un sentiment de interdependență, deoarece împreună sunt mai puternici și mai rezistenți în fața provocărilor și adversităților.

Această dinamică dragon–călăreț reprezintă relația dintre creierul cognitiv (călărețul) și sistemul nervos autonom (dragonul). Provocarea vieții noastre e să învățăm să ne îmblânzim sistemul nervos autonom pentru ca mintea și corpul nostru să atingă armonia, sănătatea și starea de bine. Nimeni nu se naște cu un dragon (un sistem nervos autonom) îmblânzit și reglat, pentru că nimeni nu se naște știind deja cum să se autoliniștească sau să se regleze. Acestea sunt niște abilități pe care le învățăm și le dobândim prin exercițiu. Dacă nu știm cum să ne îmblânzim dragonul, viața poate fi extrem de dificilă. Ne simțim tulburați și speriați; relațiile noastre au de suferit; ni se pare că lumea e un loc copleșitor, iar fiziologia noastră seamănă cu un ținut pârjolit. Ne putem simți neajutorați în fața experiențelor fiziologice prin care trecem, prăbușiți într-o stare de disperare și imobilizare sau activați și stăpâniți de frică și de panica reacției de tip „luptă sau fugi”. Viața e grea când nu știm cum să interacționăm cu răspunsurile noastre autonome, iar asta ne pricinuiește suferință.