Există un mit larg răspândit și pernicios cum că femeile pur și simplu „știu” ce să facă atunci când nasc și devin mame. Că tranziția de la o viață fără copii la cea de mamă va fi minunată, chiar ușoară. Că vom ști instinctiv cum să alăptăm, să schimbăm scutece și să ne gestionăm răspunsurile emoționale față de o ființă mărunțică și fragilă, cu totul și cu totul nouă, pe care n-o cunoaștem și care are nevoie neîncetată de noi, de corpul, mintea, emoțiile și energia noastră. Însă de multe ori lucrurile nu stau chiar așa.
Maternitatea timpurie nu este imaginea serenă adesea prezentată în media. Nu suntem înveșmântate în rochii albe, nu plutim prin casă radiind în timp ce ne sorbim copiii din ochi (cu părul și machiajul impecabile, desigur). În schimb, realitatea experienței noastre e cât se poate de dură și, în același timp, autentică, întrucât ne confruntăm cu umflături, sângerări, scutece pentru adulți, păr slinos, pete de lapte și de mâncare regurgitată, și cearcăne adânci sub ochii obosiți din cauza lipsei de somn.
Schimbarea imediată a modului în care societatea privește noile mame, combinată cu lipsa de sprijin contrastează puternic cu mitul cum că aceasta ar fi una dintre cele mai fericite perioade din viața noastră. Această disonanță le face pe multe femei să se simtă trase pe sfoară, neglijate, izolate, abandonate și, în multe cazuri, furioase. Puține dintre noi au cu cine să vorbească despre aceste experiențe cât se poate de reale și de normale, întrucât avem senzația că mulți dintre cei dragi vor doar să audă cât de recunoscătoare suntem pentru copilul nostru și cât de tare îl iubim. Vin în vizită să-l țină pe copil în brațe o oră, poate aduc și ceva de mâncare, apoi se întorc în grabă la viețile și joburile lor tot atât de grăbite.
Rareori întreabă cineva despre durerea, efortul, frica și chiar furia pe care le pot trezi faptul de a deveni mamă. Viitoarele mame din culturile occidentale (și în general din cele definite de valorile persoanelor albe) sunt celebrate și purtate pe brațele societății până în pragul nașterii, doar pentru a fi abandonate acolo, fără sprijinul sau inițierea necesare pentru a-și putea însuși noua identitate și noul rol. Nici nu e de mirare că atât de multe femei care au devenit mame recent se simt pierdute, confuze și copleșite.
O cultură a mamelor-copil neiniţiate
Dr. Clarissa Pinkola Estés o numește pe mama neinițiată „mamă-copil”: o femeie suficient de matură cât să aibă copii, dar căreia îi lipsește tocmai îngrijirea de tip matern (en. mothering) de care ea însăși are nevoie pentru a se simți sprijinită, echilibrată și sigură pe sine în noul său rol. Multe dintre mamele și bunicile noastre au fost și ele mame-copil, intrând în noul rol fără a avea parte de îndrumările unor femei trecute prin viață, înțelepte, și fiind deconectate de înțelepciunea ancestrală care pe vremuri era un sprijin esențial. Procesul inițiatic de „matrescență” (matrescence), termen creat de Dana Raphael pentru a descrie tranziția psihologică și fizică de la fecioară la mamă, a fost zădărnicit. În loc să treacă prin evoluția naturală de la mamă-copil la mamă-regină, tranziția lor a fost tulburată de forțe sociale care au înlocuit cunoașterea provenită din interior cu așteptările venite din exterior. În loc să fie călăuzite de înțelepciunea transmisă de la o generație la alta, ele au trăit nașterea și creșterea copiilor în cadrul unui sistem fragmentat, „medicalizat”, care a privilegiat autoritatea instituțională în detrimentul intuiției.
Grija, îndrumarea și sprijinul venite din partea bătrânelor înțelepte a fost cândva esențial nu numai pentru dezvoltarea propriei intuiții, ci și pentru a oferi sprijinul spiritual atât de necesar pentru această transformare profundă. În lipsa unor femei inițiate și cu experiență care să le fie mentori, noile mame rămân neinițiate din punct de vedere psihologic, fiindu-le greu să-și integreze experiențele și să acceseze o cunoaștere mai profundă de sine. Dacă pe parcursul vieții nu am traversa praguri sau experiențe de tranziție majore – cum este cea a nașterii –, am privi lumea prin ochii sinelui nostru de copil, fără a reuși să integrăm experiențele pe care le avem sau să ne atingem potențialul. Bătrânele înțelepte din trecut aveau grijă ca această tranziție spre rolul de mamă să nu fie doar fizică, ci și psihologică și spirituală, ajutându-le pe femei să treacă de la nesiguranță la o cunoaștere ancorată în corp și să dea sens experienței inițiatice, adesea traumatizante, a nașterii.
O mare parte din această conexiune cu Sinele a fost perturbată de o societate care pune preț pe autoritatea externă și pe materialism în detrimentul înțelepciunii lăuntrice. Trăim într-o lume care idolatrizează mintea, intelectul și rațiunea, încurajând gândirea dihotomică și pierderea conexiunii cu înțelepciunea nuanțată a experienței omenești, cu dimensiunea spirituală, cu ciclurile naturale ale corpului și cu intuiția. La un moment dat, mamele mamelor noastre au încetat să mai asculte de strămoși și de propria cunoaștere lăuntrică, iar arborele înțelepciunii a fost doborât. Această ruptură care a avut loc pe linie maternă, împiedicând transmiterea înțelepciunii, a lăsat generațiile viitoare să navigheze prin rolul de mamă fără călăuzirea și ancorarea ce fuseseră cândva esențiale.
În ziua de azi încă vedem ecouri ale acestei deconectări. Multe dintre noi caută sprijinul emoțional și încurajarea oferite cândva de o comunitate mică și închegată, alcătuită din familie, prieteni și bătrâne înțelepte, dar acum o găsim în surse externe, inclusiv la străini sau pe rețelele de socializare. Deși acestea din urmă pot fi un instrument de informare valoros, ele pot fi și un teren minat, plin de „ironii la adresa mamelor” și sfaturi din partea unor influenceri bine intenționați, dar necalificați. Suntem confuze pierdute și obosite, sperând să ne ofere cineva răspunsul corect despre cum să reușim să ne facem copilul să doarmă mai mult, cum să alăptăm fără dureri, cum să găsim răgaz să facem un duș și să avem grijă de noi astfel încât să ne simțim în continuare atrăgătoare pentru partenerii noștri, cum să găsim spațiul mental de a ne suna prietenii și cum să facem să simțim că mai suntem, măcar într-o anumită măsură, noi înșine, indiferent ce înseamnă asta acum. Nu ne miră faptul că suntem, în continuare, o cultură a mamelor-copil care caută validare din exterior, la fel ca mamele și bunicile noastre, cărora le-a lipsit, la rândul lor, accesul la înțelepciunea transmisă din generație în generație.
Multe dintre noi se sabotează singure, prin a se neglija și prin a-și neglija propria sănătate (inclusiv cea emoțională și mintală). Sabotarea propriei persoane poate lua forma unor așteptări perfecționiste și nerealiste de la noi însene și de la partenerii noștri, a tendințelor de a ne suprasolicita și de a nu impune limite, precum și a neglijării intereselor personale și a relațiilor importante pentru noi. În plus, investim în relații despre care știm, intuitiv, că nu sunt sigure din punct de vedere emoțional, numai ca inevitabila trădare să ne adâncească sentimentul de izolare și neîncrederea în ceilalți și în noi înșine. Toate acestea sunt modalități haotice prin care psihicul ne imploră:
• Să ne trezim.
• Să ne întoarcem spre interior și să fim atente.
• Să construim și să ne bazăm pe sisteme de sprijin și rețele sociale.
• Să învățăm, să cercetăm și să aprofundăm o cunoaștere de care am fost separate.
• Să ne apărăm singure interesele într-o societate care nu face asta în locul nostru.
• Să exersăm, să învățăm și să integrăm metode mai mature emoțional de a fi „aici” pentru noi însene și în relațiile noastre.
• Să cultivăm un sens mai profund al vieții noastre și o conexiune cu ceva mai mare decât noi.
• Să ne ancorăm în corp și să ne asumăm un Sine stabil și sigur, pregătit pentru etapa de viață în care tocmai am intrat.
Comentarii