Putem să ne gândim la noi ca fiind urechile, ochii și mintea ce funcționează pe această planetă exact în același chip în care lucrează urechile, ochii și mințile noastre pentru trupurile noastre. Corpurile noastre sunt una cu acest Pământ, această „oază minunată din deșertul spațiului infinit”; și matematica acelui spațiu infinit, care este identică cu cea a minții newtoniene – mintea noastră, a Pământului, mintea Universului –, înflorește și dă roade în această oază minunată, prin noi.

Să ne amintim încă o dată: când acel hominid primitiv Sinanthropus, în caverna sa lugubră, a devenit sensibil la fascinația focului, acest lucru s-a datorat unei forțe care era deja prezentă și funcțională în propriul său corp: căldura, temperatura, oxidarea; dar și în solul vulcanic, în Jupiter și în Soare. Momentul în care dansatorii mascați din triburile de vânători – adepți ai totemismului – s-au identificat cu puterile sfinte recunoscute la animalele pe care le ucideau, a determinat, din nou, ieșirea la suprafață a unui aspect din ei înșiși pe care îl intuiau și îl onorau, și pe care noi, toți, îl avem în comun cu animalele sălbatice, și anume, inteligența instinctivă în acord cu ordinea naturală a Mamei Gaia. În mod similar și în raportul cu lumea vegetală: în acea sferă, se produce ieșirea la suprafață a unui aspect din noi înșine, legat de hrană și de creștere. În multe tipuri de mitologii, iar dintre acestea nu toate sunt primitive, există o reprezentare a omenirii ca și cum aceasta ar fi răsărit din pământ precum plantele – pământul care dă naștere oamenilor – sau a omenirii care crește din arbori. Avem și imaginea unui „al doilea Adam”, a lui Hristos răstignit, ca fiind fructul și pomul vieții. De asemenea, mai există arborele înțelepciunii lui Buddha, iar în mitologia nordică veche, Yggdrasil, arborele gigantic al lumii. Toate aceste reprezentări revelează înțelepciunea vieții, deja inerentă în procesele similare lumii vegetale, procese prin care corpurile noastre s-au format în pântecele mamelor noastre, ca să se nască ființe deja pregătite pentru a respira în afara pântecelui, a digera și a asimila hrana acestei lumi cu ajutorul unor procese chimice complexe, pregătite pentru a vedea priveliștea oferită de această lume și pentru a gândi gândurile emanate de această lume, în conformitate cu principii matematice care vor funcționa dintotdeauna și în cele mai îndepărtate zone din spațiu și timp.

Am remarcat că, în Orient, budiștii aleg adesea să-și construiască templele la înălțime, undeva unde orizontul li se desfășoară înaintea ochilor. În asemenea locuri, se pot experimenta, simultan, o lărgire a perspectivei și o diminuare a sinelui (în exterior) – cu percepția, totodată, a unei vaste expansiuni a sinelui în interior, în spirit. Și am mai observat că, atunci când zburăm, în special când survolăm oceane, că dimensiunea fizică a naturii, aerul și norii, și minunile luminii pe care le trăim acolo sus sunt extrem de prietenoase. Aici, pe Pământ, suntem sensibili la frumusețea lumii vegetale naturale; acolo sus, departe, devenim sensibili la sublimul spațiului. Oamenii își spuneau: „Cât de mic este omul, prin raportare la Univers!” Mutarea atenției de la dimensiunea geocentrică la cea heliocentrică pare să fi scos omul din centru – iar centrul părea a fi atât de important! Totuși, din perspectivă spirituală, centrul se află acolo unde este și privirea. Stați undeva la înălțime și priviți în zare. Stați pe Lună și priviți întregul Pământ cum răsare sub ochii voștri – îl puteți privi chiar și la televizor, de acasă. Și cu fiecare lărgire a orizontului – de la caverna omului primitiv până la templul budist de pe piscurile înalte apoi, mai recent, până la Lună – s-a produs, așa cum trebuie, inevitabil, să se producă, nu doar o lărgire a conștiinței, în acord cu neîncetata extindere și aprofundare a percepției naturii în Natura-mamă (care are aceeași natură ca și noi), ci și o îmbogățire, o rafinare și o îmbunătățire a condițiilor fizice de viață ale oamenilor.

Sistemul solar și atomul, cele două extreme ale explorării științifice, recunoscute ca fiind identice și, cu toate acestea, diferite! Analogă trebuie să fie propria noastră identitate cu Întregul, ale cărui urechi și ochi și a cărui minte suntem noi.

Extraordinarul fizician Erwin Schrödinger a punctat același lucru, din perspectivă metafizică, în cărticica sa senzațională și sublimă, My View of the World. El spune așa: „Noi, ființele vii, formăm un tot, în sensul că suntem, în realitate, părți sau aspecte ale unei singure ființe, care poate fi numită, în terminologia occidentală, Dumnezeu, iar în Upanișade, Brahman”.

Evident, nu știința a slăbit legăturile omului cu divinitatea. Din contră, conform perspectivei științifice, care, în mod remarcabil, ne reconectează cu anticii, noi trebuie să recunoaștem în tot acest Univers o reflexie la scară largă a propriei noastre naturi interioare; așa încât noi suntem urechile, ochii, gândirea și limbajul Universului sau, în termeni teologici, suntem urechile lui Dumnezeu, ochii lui Dumnezeu, gândirea lui Dumnezeu și cuvântul lui Dumnezeu; și, în aceeași notă, suntem participanți, aici și acum, la actul creației, care este continuu în întreaga infinitudine a acelui spațiu din mintea noastră prin care zboară planetele și, printre ele, și prietenii noștri pământeni.