Omul nu trebuie sa se teama de nimic cata vreme vointa lui este buna si nici sa se mahneasca atunci cand nu poate s‑o arate prin faptele sale; el nu trebuie sa creada ca s‑a indepartat de virtute cata vreme gaseste in sine o adevarata vointa buna, caci intreaga virtute si tot binele se afla in vointa. Nimic nu te va tulbura daca vointa ta este dreapta si adevarata: nici iubirea, nici umilinta, nici virtutea. Insa ceea ce tu vrei cu intreaga ta putere si vointa, tu posezi deja, si nici Dumnezeu, nici vreo creatura nu‑ti poate lua ceea ce ai, cata vreme vointa ta este cu adevarat si intru totul divina si folosita in prezent. Prin urmare, nu spune: „Eu as dori binele…”, ceea ce ar fi pentru viitor, ci: „Eu vreau binele acum”. Or, ia bine aminte: daca vreau sa am un lucru – chiar daca acesta se afla la mare departare –, il am intr‑adevar, il am mai bine decat lucrul aflat pe genunchii mei, dar pe care nu‑l vreau.

O vointa buna nu ne poarta mai putin sigur la bine decat rautatea la rau. Iata: chiar daca n‑am savarsit nicio fapta rea, insa, avand vointa de a face rau, port pacatul ca si cum as fi savarsit fapta. Si as putea sa port un pacat inca si mai mare, daca, printr‑o vointa deplina, as vrea sa ucid intreaga omenire, chiar daca, in fapt, nu mi‑as implini gandul. Oare nu s‑ar putea lucra la fel de bine si printr‑o vointa buna? Se poate, si inca mult mai mult.

Intr‑adevar, cu ajutorul vointei eu pot totul. Pot sa ispasesc pentru toti oamenii, sa-i hranesc pe toti sarmanii, sa implinesc lucrarile tuturor oamenilor si tot ceea ce se poate inchipui. Daca nu vointa este ceea ce imi lipseste, ci doar putinta de a faptui, intr‑adevar, in fata lui Dumnezeu eu am implinit deja toate astea si nimeni nu mi le poate rapi sau pune la indoiala nici macar o singura clipa; caci a voi sa faci si a fi facut este acelasi lucru in fata lui Dumnezeu. Tot astfel, daca as vrea sa am tot atata vointa cat omenirea intreaga si daca dorinta ar fi tot atat de mare, as poseda cu adevarat aceasta vointa, caci ceea ce vreau sa am, am. La fel: daca as vrea sa am atata iubire cata exista in toti oamenii – ca sa‑L slavesc la fel de mult pe Dumnezeu sau sa fac orice altceva –, daca vointa mea ar fi cu adevarat totala, as putea sa am.

Or, tu te‑ai bucura nespus sa afli cand vointa ta este o vointa dreapta. Vointa este desavarsita si dreapta atunci cand este in intregime dezinteresata, despuiata de eul tau si modelata dupa vointa lui Dumnezeu. Daca este astfel, atunci ea este dreapta si adevarata, iar cu vointa aceasta poti sa dobandesti totul, iubirea sau orice vei vrea.

Tu intrebi: „Cum as putea sa posed iubirea daca nu o simt, daca nu ii simt prezenta, asa cum se manifesta la atatia oameni care savarsesc fapte mari, care au in ei o adanca evlavie si ceva maret, lucruri care mie imi sunt straine?” Sa luam aminte ca iubirea are doua insusiri: una este esenta iubirii, cealalta este lucrarea, manifestarea iubirii. Lacasul iubirii se afla doar in vointa: cel care are o vointa mai mare are, de asemenea, o iubire mai mare. Dar cine are mai multa iubire, nimeni nu poate sa stie; ea se ascunde in suflet, pentru ca Dumnezeu este ascuns in adancul sufletului.

Aceasta iubire isi are lacasul in intregime in vointa,
si cel care are mai multa vointa are deopotriva mai
multa iubire.

Iata si cealalta insusire: manifestarea, lucrarea iubirii. Ea devine vizibila sub chipul inflacararii, cucerniciei, fericirii. Totusi, uneori, nu iubirea este cea care zamisleste toata aceasta dulceata, ci natura; ea poate fi produsa de o atingere a cerului sau de simturi, iar cei care o incearca mai mult nu sunt neaparat si cei mai buni. Chiar daca vine de la Dumnezeu, Domnul nostru o daruieste doar anumitor oameni, ca sa‑i atraga, sa‑i incurajeze sau sa‑i faca sa dobandeasca o mai mare detasare fata de ceilalti. Dar se intampla adeseori ca acesti oameni, dupa ce au capatat mai multa iubire, sa nu mai incerce un simtamant la fel de mare, iar iubirea lor sa se iveasca cu adevarat doar atunci cand, trecand printr‑o astfel de incercare, reusesc totusi sa‑si pastreze credinta deplina si neincetata in Dumnezeu. 

Or, chiar daca aceasta ar fi o iubire deplina si totala, nu inseamna ca ea este si cea mai buna, si iata cum se judeca acest lucru. Uneori trebuie sa abandonam din iubire astfel de stari incantatoare pentru ceva mai bun sau pentru a savarsi o lucrare de iubire spirituala sau materiala, cand aceasta se dovedeste necesara. Am spus deja in mai multe randuri: daca cineva se afla intr‑o stare de beatitudine, ca aceea a sfantului Pavel, si stie ca un bolnav asteapta sa‑i aduca putina supa, eu socot ca mai degraba ar trebui sa iasa din starea aceea si sa implineasca nadejdea bolnavului cu cea mai mare iubire.

Omul nu trebuie sa‑si inchipuie ca, in acest fel, este lipsit de har, caci ceea ce omul paraseste de bunavoie din iubire primeste indarat mai vartos, asa cum a spus Hristos:

„Cel ce se lipseste de ceva pentru mine va primi insutit”.

Intr‑adevar, ceea ce omul abandoneaza sau renunta pentru Dumnezeu – chiar daca el doreste cu tarie sa simta mangaiere si ravna, daca face tot ceea ce poate in acest scop si Dumnezeu nu i le da, daca el se impaca si se lipseste de bunavoie pentru Dumnezeu – va regasi, intr‑adevar, in Dumnezeu, ca si cum Dumnezeu i‑ar da in deplina stapanire tot binele de care el s‑a lipsit, la care a renuntat de bunavoie pentru El; [acest bine] il va regasi insutit. Caci [tot] ceea ce ii este placut omului – dar de care se lipseste si la care renunta de bunavoie pentru Dumnezeu, fie in trupul, fie in spiritul sau – este regasit in intregime in Dumnezeu, fiindca omul trebuie sa se invoiasca sa renunte bucuros la orice pentru Dumnezeu, adica sa renunte din iubire. Ca uneori trebuie sa abandonam din iubire astfel de simtaminte, este ceea ce ne arata si sfantul Pavel, care era plin de iubire atunci cand spunea: „Am dorit sa fiu despartit de Hristos din iubire pentru fratii mei”*. Iata insa cum trebuie inteles acest lucru: nu de prima iubire, caci pentru nimic din cele aflate in cer sau pe pamant el n‑ar fi vrut sa fie despartit de Hristos nici macar pentru o clipa; el vorbea despre mangaiere. Dar afla ca aceia care‑L iubesc pe Dumnezeu nu raman niciodata nemangaiati, intrucat ceea ce vrea Dumnezeu este chiar suprema lor mangaiere, fie ca este vorba despre ceva placut sau ceva dureros.

Fragment extras din Benedictus Deus - Tratate si Predici de Meister Eckhart,

Colectia Spiritualitate Crestina, coordonata de Mihai Lita (Senior Editor).