Când Maharshi Bhagavan Sri Ramana și-a realizat Sinele, era un puști de șaptesprezece ani ce aparținea unei familii de brahmani din clasa mijlocie din Sudul Indiei. El mergea încă la liceu și nu urmase nicio pregătire de ordin spiritual, nici nu studiase ceva în domeniul doctrinelor spirituale. De obicei este nevoie de o perioadă de studiu, care adesea durează o viață întreagă, studiu ce, de cele mai multe ori, rămâne încă nefinalizat la sfârșitul vieții. După cum spun înțelepții, totul depinde de maturitatea spirituală a unei persoane. Calea poate fi comparată cu un pelerinaj, iar drumul parcurs într-o singură zi cu o viață de om; ajungerea cuiva la destinație sau cât de mult se apropie cineva de această destinație va depinde, în parte, de energia cu care omul se străduiește să înainteze și, parțial, de distanța față de această destinație la care se află în clipa când s-a trezit și s-a hotărât să înceapă călătoria.

Când spunem că Maharshi și-a realizat Sinele asta nu înseamnă că el a înțeles vreo doctrină sau teorie nouă, sau că a dobândit vreo stare de conștiință mai înaltă sau puteri miraculoase, ci că „eul” care înțelege sau nu înțelege învățături spirituale și care posedă sau nu posedă puteri, a devenit în mod conștient identic cu Atman, Sinele sau Spiritul universal.

Timp de peste o jumătate de secol, cât a predat-o, în filosofia lui nu a existat vreo schimbare sau vreo dezvoltare. Nici nu putea să existe, deoarece el nu a elaborat vreo filosofie, rezumându-se să recunoască expunerea Adevărului transcendental în teorie, mit și simbol atunci când le întâlnea în cărți. Ceea ce preda el era doctrina supremă a nondualității, sau advaita, în care sunt absorbite, în cele din urmă, toate celelalte doctrine. Potrivit acestei doctrine, Ființa este Una și este manifestată în univers și în toate creaturile fără a diferi vreodată de Sinele ei etern și nemanifestat, așa cum, în vis, mintea creează toți oamenii și întâmplările pe care le vede respectivul, fără ca ea să piardă ceva prin crearea lor ori să câștige ceva prin reabsorbția lor, fără a înceta să fie ea însăși.

Unora le era greu să creadă așa ceva, căci, spuneau ei, asta ar însemna implicit că lumea este ireală, dar Maharshi le-a explicat că lumea este ireală doar ca lume, cu alte cuvinte ca un lucru separat și de-sine-stătător, însă ea este reală ca o manifestare a Sinelui, așa cum întâmplările pe care le vede cineva pe un ecran de cinematograf sunt ireale ca viață concretă, dar reale ca spectacol de umbre și lumini. Unii se temeau că învățătura lui Maharshi tăgăduia existența unui dumnezeu personal la care să se poată ruga, dar ea transcende această doctrină fără a o nega, căci, în cele din urmă, adoratorul este absorbit înapoi în uniune cu cel adorat. Toate acestea – omul care se roagă, rugăciunea și Dumnezeul la care se roagă el – nu au realitate decât ca manifestări ale Sinelui.

Cum Maharshi și-a realizat Sinele fără a avea vreo pregătire teoretică anterioară, el nu acorda prea multă importanță teoriei când își pregătea discipolii. Baza teoretică expusă în lucrările care urmează are scopul practic de a ajuta cititorul întru cunoașterea Sinelui – prin care nu trebuie să înțelegem vreun studiu psihologic, ci a cunoaște și a fi Sinele care există dincolo de ego sau de minte. Maharshi nu ținea cont de întrebările care i se puneau doar pentru satisfacerea curiozității. Dacă era întrebat despre starea postumă a omului el răspundea adesea:

„De ce vrei să știi ce-o să fii când vei muri înainte de a ști ce ești acum? Află mai întâi ce ești acum.”

Astfel, cel care întreba era făcut să abandoneze simpla curiozitate mentală și era îndreptat spre o căutare de ordin spiritual. Tot astfel, Maharshi evita întrebările despre samadhi sau despre starea de jnani (om care și-a realizat Sinele):

„De ce vrei să știi despre jnani înainte de a ști despre tine însuți? Mai întâi află cine ești.”

Dar când întrebările se refereau la tema descoperirii Sinelui, el dovedea o răbdare infinită în a explica despre ce este vorba.

Metoda investigării de sine pe care o preda merge dincolo de filosofie și psihologie, căci ea nu privește calitățile egoului, ci Sinele, ce rămâne strălucind fără calități când egoul nu mai funcționează. Mintea nu trebuie să sugereze un răspuns, ci să rămână tăcută, astfel încât să se poată ivi adevăratul răspuns.

„Nu este bine să faci o incantație cu «Cine sunt eu?». Pune întrebarea numai o dată, iar apoi concentrează-te pentru a găsi sursa egoului și a împiedica ivirea gândurilor.”

„Găsirea sursei egoului” presupune concentrarea asupra centrului spiritual din trup, Inima din partea dreaptă, așa cum a explicat Maharshi. Și, printr-o asemenea concentrare, „să se împiedice ivirea gândurilor”.

„În timpul meditației, mintea nu trebuie să întrerupă investigarea, sugerând răspunsuri precum «Eu sunt Siva». Adevăratul răspuns va veni de la sine. Niciun răspuns venit din partea egoului nu poate fi adecvat. Aceste afirmații născute prin autosugestie pot fi utile celor ce urmează alte metode, dar nu în metoda interogării de sine. Dacă vei continua să întrebi, răspunsul va veni.”

Răspunsul vine ca un flux de conștiință în Inimă, mai întâi sporadic și dobândit numai cu mare efort, dar apoi devenind tot mai puternic și constant, ivindu-se mai spontan și acționând ca o frână asupra gândurilor și acțiunilor, subminând egoul, până când, în cele din urmă, egoul dispare și nu rămâne decât certitudinea Conștiinței pure.

Maharshi a scris foarte puțin. El și-a transmis învățătura mai ales prin puterea uriașă a tăcerii. Asta nu însemna că el nu dorea să răspundă când i se puneau întrebări. Dacă simțea că întrebările aveau o motivație sinceră și nu proveneau dintr-o curiozitate gratuită, el le răspundea pe larg, prin viu grai sau în scris. Cu toate acestea, învățătura esențială era influența tăcută care se exercita asupra Inimii.