Prin sens putem să găsim ceva mai mult decât durere. Când moare o persoană iubită sau când trăim orice fel de mare pierdere –sfârșitul unei căsnicii, închiderea firmei la care lucrăm, distrugerea căminului nostru într-o catastrofă naturală –, vrem mai mult decât adevărul clar al acelei pierderi. Vrem să găsim un sens. Pierderea poate să rănească și să paralizeze. Poate să planeze asupra noastră ani la rând. Dar găsirea unui sens în pierdere ne dă puterea de a găsi o cale pe care să mergem înainte.

Lucrând cu oameni cărora le-a murit cineva drag, văd adesea cu câtă asiduitate caută ei un sens. Nu contează dacă moartea a survenit după o boală lungă și debilitantă sau dacă a venit ca un mare șoc, în urma unui accident sau a oricărui alt eveniment subit. Există deseori o dorință de a vedea în ea un sens.

Cum arată sensul? El poate îmbrăca multe forme, cum ar fi ca oamenii fie recunoscători pentru timpul petrecut cu persoana iubită, să descopere unele moduri de a-i comemora și omagia pe cei dragi sau să înțeleagă faptul că viața e scurtă și prețioasă, iar apoi să folosească această înțelegere ca pe o trambulină care îi propulsează spre o transformare sau schimbare majoră.

Dacă oamenii se blochează în pierdere, aceasta ar putea ajunge să-i consume, pierderea devenind punctul central al vieții lor, într-atât încât își pierd orice alt sentiment al rostului și al direcției. Deși nu merge să dăm vina pe blocajul survenit după o pierdere pentru toate necazurile sau viciile noastre, aproape de fiecare dată există o legătură.

Dar dacă reușești să găsești un sens chiar și în cea mai absurdă pierdere, poți face ceva mai mult decât să rămâi blocat. În cele mai dificile circumstanțe poți găsi cea mai bună versiune a ta. Poți continua să crești și să găsești căi de a duce o viață satisfăcătoare și, într-o bună zi, chiar plină de bucurie, o viață îmbogățită de lecțiile și iubirea primite de la persoana care a murit. Căutarea sensului după pierdere ne conduce pe fiecare dintre noi pe alt drum.

În cele din urmă, sensul apare prin găsirea unei căi de a hrăni mai departe iubirea față de persoana pierdută după moartea acesteia, mergând totodată înainte în propria viață. Asta nu înseamnă că nu vei mai simți dorul de cel drag, ci că vei conștientiza mai acut cât de prețioasă e viața. Indiferent când se sfârșește, la câteva zile sau la adânci bătrâneți, rareori considerăm că viața e îndeajuns de lungă. Ca urmare, trebuie să încercăm s-o prețuim zi de zi și s-o trăim din plin. În felul acesta îi omagiem cel mai bine pe cei a căror moarte o jelim. Mai jos sunt câteva reflecții care te pot ghida în înțelegerea sensului:

1. Sensul este relativ și personal.
2. Găsirea sensului cere timp. E posibil să-l găsești abia după luni sau chiar ani de la pierdere.
3. Sensul nu necesită înțelegere. Nu e nevoie să înțelegi de ce a murit cineva ca să găsești un sens.
4. Chiar dacă găsești un sens, nu vei simți că el a meritat prețul pierderii.
5. Pierderea pe care ai suferit-o nu e un test, o lecție, ceva de gestionat, un dar sau o binecuvântare. Pierderea e pur și simplu ceva ce ți se întâmplă. Sensul e ceea ce faci tu să se întâmple.
6. Numai tu îți poți găsi propriul sens.
7. Legăturile semnificative vor vindeca amintirile dureroase.

Într-un fel, sensul începe și se încheie deopotrivă cu poveștile pe care le spunem. A povesti e o nevoie umană primordială. Sensul începe cu versiunea creată de noi a poveștii morții celui drag. Avem cu toții un set de povești care explică cine suntem, ce gândim, la ce visăm, ce ne sperie, ce a însemnat pentru noi familia și ce am realizat.

A avea aceste povești de istorisit ține de condiția umană. Le spunem mai mereu familiei noastre, prietenilor și străinilor. Dar ne spunem și nouă înșine povești, iar când facem acest lucru, felul în care le formulăm are puterea de a schimba ceea ce simțim. La work-shopurile și retreat-urile mele de lucru cu procesul de doliu, îi invit deseori pe participanți să scrie despre moartea celor dragi.

Scrisul s-a dovedit a fi vindecător în trei domenii:

1. Examinarea cauzelor și a consecințelor: folosesc mai des cuvinte și expresii precum înțeleg, conștientizez, din cauză că și a trece printr-o dificultate.

2. O schimbare de perspectivă: în cazul lor s-a produs o schimbare în ce privește folosirea de pronume personale, trec de la eu la el și ea. Privirea lor se reorientează dinspre interiorul minții proprii spre exterior, spre mintea altora.

3. Găsirea de semnificații pozitive în experiența traumatică: semnificația sau sensul nu neagă ceea ce a fost „rău”, dar acești oameni au descoperit că până și din cele mai teribile întâmplări poate să iasă ceva bun.