Terapia e un amalgam de cuvinte, gânduri, trăiri și nevoi, de fantezii și de realități dificil de acceptat. În mijlocul unei asemenea complexități, terapeuții începători se chinuie să-și păstreze reperele și simțul direcției. Nesiguri și lipsiți de experiența necesară pentru a transpune teoria clinică în practica de zi cu zi, ei se bazează pe instinct pentru a se orienta. Dar, în lipsa experienței clinice, de unde provin aceste instincte? În mare parte, ele sunt produsul relațiilor personale, dintre care unele vor fi de ajutor în terapie, iar altele nu. Cu timpul, învățăm să facem diferența între ele. Instinctele sunt necesare, dar sunt un instrument de navigare prea limitat pentru a ghida eficient un proces terapeutic. Sentimentul de a fi centrați în noi înșine se estompează când ne simțim pierduți și, în lipsa unei conceptualizări a cazului și a unui plan de tratament, confuzia va ajunge să pună stăpânire pe noi.

Când mi-am început formarea, eram convins că descoperisem o metodă infailibilă de a-mi ajuta clienții: îi convingeam să își gestioneze problemele așa cum mi le gestionam și eu pe ale mele. Asta însemna să nu se mai gândească la ce nu merge, să se concentreze pe ceea ce pot face și să treacă la treabă. Când această abordare, pe care o credeam genială, a eșuat – așa cum era de așteptat –, m-am trezit complet dezorientat și fără nicio idee despre ce aveam de făcut mai departe. După ce m-am prefăcut o vreme că toate-s bune, simțindu-mă frustrat și stânjenit, i-am mărturisit până la urmă supervizorului meu că mă simțeam pierdut. Din fericire, mi-a răspuns:

— În regulă, atunci hai să trecem la treabă!

Prima provocare a fost să renunț la credința că mecanismele și strategiile mele funcționează pentru toată lumea. A doua a fost să învăț cum să aplic teoria psihologică în practica clinică.

Curând am descoperit că a pune în practică, în lucrul cu clienții, ceea ce învățasem în sala de curs presupunea un cu totul alt set de abilități decât cele necesare pentru a fi un student bun. Emoțiile prezente în schimbul terapeutic, complexitatea experienței clientului și imensa cantitate de informații care trebuie procesate fac dificilă aplicarea teoriei în contexte clinice. Tocmai de aceea ajută enorm să ai un mod clar și simplu de a înțelege ce se întâmplă în terapie și în lucrul cu fiecare client în parte.

Deși de-a lungul ultimului secol au apărut sute de metode de psihoterapie, numai câteva au trecut testul timpului. În ziua de azi, majoritatea psihoterapeuților folosesc teorii și tehnici care se înscriu în patru mari orientări: sistemică de familie, cognitiv-comportamentală, psihodinamică și centrată pe client sau existențial-umanistă. În centrul celor mai multe forme de terapie se află o combinație între aceste orientări. Deși o prezentare detaliată a fiecăreia depășește obiectul acestei cărți, principiile generale prezentate în cele ce urmează îți pot servi ca o busolă cu ajutorul căreia să nu îți pierzi direcția.

Psihoterapia pe scurt

Toate orientările terapeutice sunt concepute astfel încât să diminueze suferința, să reducă simptomele și să-i sporească deci clientului abilitatea de a face față factorilor de stres din viața lui. Într-un proces terapeutic reușit, învățăm să ne trăim, înțelegem și reglăm emoțiile. În cele din urmă, orice formă de terapie ne învață o nouă modalitate de a ne înțelege pe noi înșine, pe ceilalți și lumea în care trăim. În această etapă a procesului de învățare, prin interacțiunea dintre client și terapeut se conturează o nouă poveste despre sinele clientului.

În esență, psihoterapia e un mediu relațional de învățare, asemănător, în multe privințe, cu o relație sănătoasă între părinte și copil. În ambele situații, tindem să învățăm cel mai bine atunci când beneficiem de sprijinul unei relații sigure, bazate pe grijă și empatie din partea celuilalt, care ne încurajează, totodată, să ne confruntăm cu provocările vieții. De asemenea, învățăm cel mai bine atunci când nivelul nostru de activare este unul moderat: dacă acesta este prea scăzut, simțim că mai avem puțin și adormim; dacă, în schimb, este prea ridicat, declanșează răspunsul de luptă
sau fugă, ceea ce face învățarea autentică aproape imposibilă.

Fiecare formă de psihoterapie se străduiește să creeze o experiență personală în cadrul căreia clientul să:

• își examineze presupunerile și convingerile;
• își extindă capacitatea de conștientizare;
• dobândească o mai bună capacitate de testare a realității;
• primească sprijin în confruntarea cu experiențe ce îi provoacă anxietate;
• își modifice dialogul interior negativ;
• își elaboreze o poveste de viață nouă și mai adaptativă.

Terapia explorează și examinează comportamente, emoții, senzații și credințe cu intenția de a extinde conștientizarea de sine și de a spori integrarea acestor domenii ale experienței umane. În cele mai multe cazuri, primul obiectiv al psihoterapiei este integrarea cogniției și a afectului (gânduri și trăiri). Prin activarea alternativă a emoțiilor și a proceselor cognitive, creierul este capabil să interconecteze rețelele neuronale responsabile cu aceste două funcții.

Principalele școli de terapie se diferențiază mai ales prin accentul pe care îl pun pe fiecare dintre funcțiile umane și pe tehnicile pe care le folosesc pentru a le regla și integra. În funcție de orientarea teoretică, rezultatul acestui proces poartă numele de forță a Eului, reglare afectivă, diferențiere sau reducere a simptomatologiei.

Ce să spui, ce să faci

Întrebarea despre ce ar trebui să spui și să faci poate lua multe forme:

• Ce ar trebui să întreb?
• De unde știu pe ce să mă concentrez?
• Cât de activ ar trebui să fiu?
• Ce tehnici ar trebui să folosesc?
• Când ar fi bine să vorbesc și când ar fi mai bine să păstrez tăcerea?
• Când ar trebui să fac o interpretare?
• Ce intervenție ar trebui să aleg?

Răspunsurile specifice la aceste întrebări depind de orientarea ta teoretică și de modul cum conceptualizezi cazul clientului cu care lucrezi. În general, cunoștințele teoretice sunt cele care ar trebui să te ajute să înțelegi ce se petrece în cabinet, să vii cu ipoteze privind diagnosticul și tratamentul, precum și să iei decizii despre ce ai de făcut în continuare.

Printre factorii comuni tuturor formelor de psihoterapie, asociați cu rezultate terapeutice favorabile, se numără:

• grija, compasiunea și acordajul empatic al terapeutului;
• echilibrul dintre sprijin și provocare;
• echilibrul dintre confort și stres;
• echilibrul dintre afect și cogniție;
• creșterea capacității de reglare afectivă;
• cocrearea unor noi narațiuni despre sine sau dezvoltarea unei povești de viață mai adaptative.

Toate formele de psihoterapie susțin că stresul este necesar. Acesta poate lua forme diferite, de la atingerea delicată a mecanismelor de apărare, caracteristică abordării pline de compasiune a lui Carl Rogers, până la confruntarea cu realitatea existențială a morții sau la expunerea progresivă la stimulii ce provoacă frică, specifică terapiei cognitiv-comportamentale pentru fobii. Găsirea echilibrului între acordarea sprijinului emoțional și inducerea stresului potrivit pentru fiecare client este principala provocare pentru terapeuți, indiferent de orientarea lor teoretică. Prin menținerea acestui echilibru, evocarea emoțiilor cuplată cu abilitatea clientului de a-și pune trăirile în cuvinte va deveni, cel mai probabil, un catalizator pentru creștere emoțională, conștientizare și reducerea simptomelor. Aceasta este una dintre revelațiile esențiale pe care le-a avut Freud și care rămâne în centrul practicii psihoterapeutice, indiferent de orientarea teoretică.

În psihoterapie, simpla înțelegere e doar un premiu de consolare. Să ajungi la o explicație psihologică detaliată pentru probleme care rămân neschimbate e o victorie sterilă. În extrema opusă, nici exprimarea emoțiilor lipsită de reflecție conștientă nu rezultă în schimbări pozitive. Indiferent de formarea lor, terapeuții își vor încuraja clienții care se simt copleșiți de intensitatea propriilor trăiri să reflecteze asupra lor și să găsească soluții, iar pe cei deconectați de propriile trăiri îi vor ajuta să le experimenteze și să le exprime.