Tsongkhapa cel Mare se detaseaza ca o figura colosala in istoria spirituala a Tibetului. Printre cei mai creativi din numerosii scriitori, filozofi si invatati-yoghini cu care a fost binecuvantata Tara Zapezilor, in literatura traditionala el este mentionat pur si simplu ca Tsongkhapa Chenpo, "Tsongkhapa cel Mare", sau Gyalwa Nyipa, "al doilea Buddha". Scrierile complete dezvaluie profunzimea si amploarea eforturilor sale, ce cuprindeau intregul domeniu al gandirii buddhiste, atat din Sutrayana, sau invataturile publice, cat si din Mantrayana, sau doctrinele tantrice ezoterice.

Aparitia sa pe scena tibetana s-a produs la momentul potrivit. Trecusera mai putin de doua secole de cand invaziile turcice din India nimicisera buddhismul in tara sa de origine. Dar cu mult inainte ca distrugerea sa fi fost completa, Tibetul absorbise deja mare parte din mostenirea Indiei buddhiste. Germenii diverselor traditii au fost raspanditi de-a lungul si de-a latul vastului platou al Asiei Centrale, pentru a se regasi in sihastriile din munti, in manastiri, in refugiile din pesteri si alte lacasuri de activitate spirituala.

Raspandirea buddhismului in Tibet este de obicei impartita in doua perioade: Diseminarea timpurie si Diseminarea tarzie a Doctrinei. Prima se refera la transmisia ce a avut loc inainte de sfarsitul secolului al X-lea d.C.; a doua are in vedere renasterea din secolul al XI-lea si puzderia de scoli si sub-scoli carora le-a dat nastere. Cele Sase Yoga ale lui Naropa , poate cea mai importanta lucrare a lui Tzonkapa, apartin perioadei de diseminare tarzie a Doctrinei.

Documentele tibetane despre patrunderea invataturilor buddhiste nu ne ofera multe amanunte privind perioada anterioara secolului al VII-lea. Oricum, in jurul anului 650 d.C., sub domnia regelui Songtsen Gampo, buddhismul a devenit religia nationala a tarii. Incepand de la aceasta data, importul traditiilor buddhiste s-a facut sistematic sub patronajul regal si s-au pastrat inscrisuri clare. Toate sutrele, tantrele si shastrele majore au fost traduse atunci din sanscrita in tibetana si principalele sisteme ale practicii buddhiste indiene au fost inradacinate ca traditii vii in Tara Zapezilor. Desi razboaiele  civile de la inceputul secolului al IX-lea au distrus mare parte din realizari, au supravietuit numeroase traduceri si dictionare de termeni tehnici si in scurt timp multe traditii au reinviat.

In secolul al XI-lea, un numar crescand de tibetani au inceput din nou sa calatoreasca spre sud, peste Himalaya, pentru a studia cu maestri indieni. Multi dintre ei au participat la programele de pregatire ale marilor universitati monastice internationale din nordul Indiei, precum Nalanda si Vikramashila. Altii au studiat cu maestri individuali, cum a fost cazul instruirii lui Marpa de catre Naropa. A fost initiata o miscare de re-traducere a unor ample sectiuni din corpusul literaturii buddhiste sanscrite, folosind o terminologie revizuita bazata pe experienta de secole a buddhismului tibetan si pe natura buddhismului indian din acea epoca. Invatatii-yoghini intorsi in Tibet erau solicitati cu aviditate ca profesori; roiuri de studenti s-au adunat in jurul lor si din aceste grupuri au luat nastere manastiri si sihastrii consacrate studiului si practicii traditiilor specifice importate de traducatorul-ctitor.

Intrucat aceasta Diseminare tarzie a Doctrinei a fost in mare parte o initiativa libera, spre deosebire de Diseminarea timpurie, generos finantata de curtea regala, rezultatele au fost in mod previzibil individualiste. Mai multe zeci de noi scoli ale buddhismului tibetan s-au nascut in aceasta perioada, asemanarea dintre ele datorandu-se limbajului folosit in traducerile lor, care era oarecum standard, urmand miscarea originara din Tibetul apusean.

Astfel, anterior epocii lui Tsongkhapa, majoritatea scolilor buddhismului tibetan s-au bazat in special pe transmisii specifice venite direct din India. Scoala ce a rezultat din activitatea sa, cunoscuta ca Gelukpa, sau "Ordinul Perfectiunii", a fost unica scoala de succes a buddhismului tibetan formata exclusiv din fuziunea unor linii tibetane indigene. Miscarile similare au fost treptat absorbite in celelalte scoli, incetand astfel sa existe ca entitati independente.

Nu i-a trebuit mult timp lui Tsongkhapa sa descopere ca unele linii de transmisie au fost mai puternice decat altele si ca unele au ramas mai fidele literei si spiritului buddhismului indian. Chiar in ce priveste transmisia invataturii vechilor maestri, pe care ii admira enorm, impresia sa era ca, odata cu trecerea generatiilor, multi lama din linia tibetana devenisera oarecum provinciali si sufereau de pe urma unei pregatiri reduse, a unei intelegeri precare si a blazarii spirituale.

El a facut din identificarea celei mai clare din multiplele linii de transmisie originare din India sarcina sa de o viata, etalonul sau de masura avand intotdeauna trei laturi: sutrele si tantrele originale rostite de Buddha, tratatele (skr. Shastra) maestrilor indieni  si lucrarile primilor traducatori tibetani care au adus traditiile individuale.

Unul din traducatorii timpurii in care Tsongkhapa a avut mare incredere a fost Marpa Traducatorul (n.1012), stramosul scolii Kargyupa. Printre traditiile importate de Marpa, cea mai faimoasa a fost "Cele Sase Dharme ale lui Naro", sau altfel spus, cele Sase Yoga ale lui Naropa.

Tratatul lui Tsongkhapa dedicat acestui sistem de practica tantrica a devenit ghidul standard in traditia lui Naropa la manastirea Ganden, lacasul intemeiat de el langa Lhasa in 1409. Ganden urma sa devina leaganul scolii Gelukpa si deci centrul simbolic al retelei miilor de manastiri Gelukpa raspandite in secolele urmatoare in toata Asia Centrala, din Siberia pana in nordul Indiei. Cartea celor trei inspiratii a fost calauza esentiala in cele Sase Yoga ale lui Naropa pentru zecile de mii de calugari, calugarite si practicanti laici Gelukpa din toata aceasta vasta regiune interesati sa urmeze traditia lui Naropa ca pe un studiu tantric personal. Sunt deja aproape sase secole de cand indeplineste aceasta functie.