Orfeu a venit pe lume intr-o pestera a
muntelui Leibethtron, din preajma orasului Leibethra, zamislit de una dintre
fiicele lui Pieros si Oeagros, craiul ciconilor. Dupa multi ani de truda, Orfeu
a ajuns un neintrecut manuitor al lirei, invatand pe de rost toate cantecele si
descantecele tracilor. De la pastori si padurari deprinse tainicul limbaj al
fiarelor codrului, imblanzindu-le cu vraja muzicii. Se lua la intrecere cu
pasarile sosite in stoluri sa-l asculte. Cand poposea intr-un luminis de codru,
toate fiarele se adunau in jurul lui, sa-l asculte ceasuri intregi. De la
dascalul sau Linos a invatat literele feniciene, scriind pe tablite de lemn legi
intelepte, retetele unor leacuri preparate din buruieni vindecatoare, unele
aflate chiar de la vietatile codrului, nevoite sa-si fie propriii lor vraci.
In peregrinarile sale prin lume Orfeu a ajuns
tocmai la Memphis. Preotii templelor faraonice i-au dezvaluit tainele cerului si
ale pamantului. L-au invatat leacurile care insanatoseau, facand neprimejdioase
pana si muscaturile serpilor veninosi. Cand n-a mai avut ce sa afle de la
egipteni, Orfeu s-a intors acasa, dornic sa-si rosteasca Cuvintele sacre,
compuse in timpul anilor petrecuti in Egipt.
Minunatele sale cantece au atras-o intr-o zi
pe Eurydice, preafrumoasa nimfa a padurii. S-au indragostit unul de altul si
curand a avut loc nunta sarbatorita in luminisurile codrilor Pieriei. Insa,
muscata de un sarpe, frumoasa Eurrydice parasi lumea celor vii, indreptandu-se
spre Hades.
In acel ceas de grea cumpana pentru Orfeu, la
pestera din Leibethron sosi un oaspete de seama, venit anume de la Iolcos spre
a-l pofti sa ia parte la calatoria corabiei Argo spre indepartata Colchida.
Orfeu s-a despartit cu greu de meleagurile natale. Unicul tovaras de drumetie i-a
fost lira tracica. Caci vitejia argonautilor n-ar fi asigurat succesul deplin al
expeditiei daca in momentele de cumpana n-ar fi intervenit lira lui Orfeu,
savarsitoarea de minuni. Nemaipomenitele ispravi s-ar fi pierdut in negura
uitarii daca n-ar fi fost de fata Orfeu, care le-a si cantat intr-un poem al sau.
Faima lui Orfeu a sporit neincetat.
Tracii il socoteau drept muzicianul, poetul, magul si profetul lor cel
mai mare. El isi aduna supusii in pesterile din munti. Acolo ii pregatea pentru
viata ce-i astepta pe lumea cealalta, indemnandu-i sa fie pasnici, cumpatati in
petreceri, buni si drepti. Toti isi lasau armele la intrarea pesterilor unde se
oficiau tainicele ceremonii orfice. La misterioasele intalniri cu barbatii nu
erau admise deloc femeile. Suparate din aceasta pricina, bachantele sfasiara
trupul pasnicului Orfeu iar lira care canta singura a fost azvarlita in noianul
tracic, fiind manata de valuri spre insula Lesbos.
Toate triburile tracice au pastrat cu
sfintenie amintirea lui Orfeu, transmitand din tata in fiu prin viu grai poemele,
cantecele si legendele tesute in jurul chipului sau. Marele muzician-poet a
trecut insa hotarele Traciei, fiind gazduit in Panteonul eroilor elini.
Ion Acsan
