Orfeu salvând-o pe Euridice din Infern – Pictură de Jean-Baptiste Camille Corot, 1861

ORFEU ÎN MITOLOGIE

Orfeu a fost fiul lui Oeagrus, regele Traciei, și al lui Calliope, una dintre muze. A fost primul poet și cântăreț inspirat, iar întreaga lui viață este o istorie a consecințelor armoniei divine. Maestru al lirei cu șapte strune, toți oamenii se adunau ca să-l asculte, iar animalele sălbatice i se așezau îmblânzite la picioare; nici chiar arborii și pietrele nu rămâneau nemișcate de muzica divinului său instrument. Locuitorii tărâmurilor nevăzute și cei din Hades se bucurau auzindu-i cântul la harpă. Participant la faimoasa expediție a argonauților, face ca măreața corabie Argo să alunece pe marea liniștită după voia strunelor sale fermecate; tot datorită lor, temutele stânci mișcătoare ale Symplegadelor, amenințând să sfărâme corabia, sunt țintuite pe loc; iar șarpele din Colchida, care păzea lâna de aur, e cuprins de un somn adânc.

Maestrul său era Apollo, care îl învățase lira. Trezindu-se înaintea zorilor, Orfeu urca pe înălțimile muntelui Pangeus, pentru a fi primul care îl salută pe gloriosul zeu al zilei.

Dar o mare suferință îl aștepta pe cântărețul lui Apollo. Mult-iubita lui soție Euridice, fugind de avansurile lui Aristeus, fu mușcată de un șarpe ascuns în iarbă. Zadarnic încercă soțul deznădăjduit să-i aline durerile […], dealurile Traciei răsunară de bocetele lui melodioase […]. Euridice muri. […] Înnebunit de durere, Orfeu o urmează până în Hades, iar acolo îl farmecă pe regele defuncților într-atât încât acesta îi îngăduie lui Euridice să se întoarcă pe pământ, cu o singură condiție: Orfeu nu trebuie să privească înapoi. Chiar înainte însă de a trece iarăși în lumea celor vii, nemaia-vând decât un pas până la hotarul dintre cele două tărâmuri, îndoiala lui Orfeu și teama că Euridice nu se află cu adevărat în spatele lui sunt atât de intense, încât întoarce capul să se uite. În aceeași clipă, Euridice dispare din privirea lui (Virgil, Georgice, iv. 499):

„ex oculis subito ceu fumus in auras commixtus tenues, fugit diversa”.
(„de îndată din ochi îi fugi precum fumul ce se amestecă în aerul mângâiat de blândul zefir”.)

Moartea lui Orfeu e povestită în mai multe versiuni. Se spune fie că ar fi murit de durere în urma pierderii definitive a lui Euridice, fie că ar fi fost ucis de bacante într-un acces de furie, fie că ar fi fost trăsnit de Zeus cu unul dintre fulgerele sale pentru că ar fi dezvăluit muritorilor Misteriile sacre. După moartea lui, Muzele i-au adunat membrele risipite și le-au îngropat. Capul și lira au fost duse de valuri în insula Lesbos.

ORFEU, UN NUME GENERIC

Aceasta este, în rezumat, romantica legendă orfică. Că Orfeu ar fi existat vreodată ca persoană efectivă e destul de puțin probabil; că mai degrabă a fost un simbol viu ce a marcat nașterea teologiei, a științei și a artei în Grecia este mai potrivit cu modul în care operează mitologia și ne scutește de multele ipoteze absurde născocite de istorici pentru a reconcilia ceea ce nu poate fi reconciliat.

Pentru greci, Orfeu era ceea ce Veda Vyāsa era pentru hinduși, Enoh pentru etiopieni și Hermes pentru egipteni. A fost marele compilator al scripturilor sacre; nu a inventat nimic, ci doar a transmis. Orfeu, Veda Vyāsa, Enoh, Hermes și alții sunt nume generice. Veda Vyāsa înseamnă „redactor-al-Vedei”. Se spune că tratatul hieroglific înscris pe faimoasele coloane ale lui Hermes sau Seth, despre care Josephus afirmă că mai existau încă pe vremea lui (De Mirville, Pneumoatologie, iii. 70), a fost sursa științei sacre a străvechiului Khem, și că Orfeu, Hesiod, Pitagora și Platon de acolo și-au luat elementele teologiilor lor. Au existat mai mulți purtători ai numelui Hermes, dintre care cel mai mare era cel supranumit Trismegistus, „cel de trei ori mare”, pentru că a vorbit despre cele „de trei ori mari” puteri care „învăluiesc Divinitatea unică” (Chron. Alexand., p. 47). Mai aflăm din ms. lui Lascaris (Mar. Taurin., „Prolegg. in Orph.”, p. 98) și că existau nu mai puțin de șase Orfei cunoscuți în Antichitate.

Deși despre Orfeu se spune îndeobște că era trac, faptul nu este cert, iar această incertitudine a permis apariția celor mai fantastice ipoteze privind derivarea numelui său, avan-sate de filologi pentru a-și sprijini prin ele propriile teorii. Numele de Orfeu a fost derivat astfel din limba vechilor egipteni, din ebraică, din feniciană, asiriană, arabă, persană sau sanscrită, după gustul sau fantezia filologului respectiv. Max Müller, pentru a aduce argumente în sprijinul teoriei mitului solar, derivă numele lui Orfeu din Ribhu sau Arbhu din Rig Veda, un epitet al lui Indra; Indra fiind presupus a fi unul dintre numele Soarelui (cf. Comparative Mythology). Numele este, de asemenea, derivat din Alp sau Elf din folclorul teuton. Larcher susține că Orfeu era un nume egiptean; or sau oros în loc de Horus, iar phe sau pcho cu sensul din limba coptă de a da naștere (trad. d’Hérod., ii. 266. n.). Și cu siguranță vor exista autori care vor dovedi că numele de Orfeu provine din rădăcini din limba chineză, din cea a eschimoșilor sau a poporului maya.

Sunt foarte puține lucruri care să nu poată fi dovedite sau infirmate de către asemenea filologi.

DIALECTUL ORFIC

Este totuși interesant de observat că Imnurile originale au fost scrise într-un dialect foarte vechi. Unii presupun că abia după ce poeții homerici își obișnuiseră audiența cu o limbă mai puțin aspră, dialectul original al Imnurilor a fost modificat în consecință. Iamblichus spune că Imnurile au fost scrise la origine în dialectul doric (De Vita Pythag., xxxiv), dar Diodor din Sicilia (iii. 66) folosește doar cuvântul „arhaic” pentru a-l descrie. Care anume era acel dialect e greu de spus; învățații Antichității, care se preocupau de asemenea probleme, spuneau că numele zeilor și ale celor mai sacre lucruri erau din „limba zeilor”. Cel mai clar expune acest lucru Iamblichus (De Mysteriis, vii. 4):

„Căci zeii au fost cei care i-au învățat pe oamenii din popoarele sacre […] întreaga lor limbă sacră. Cei care au învățat primele nume ale zeilor le-au amestecat cu propriile lor limbi […] și ni le-au transmis astfel.”

ORIGINILE ORFICE, PELASGICE, ETRUSCE SAU EOLIENE

Thomas Taylor (The Mythical Hymns of Orpheus, p. xii) susține că literele la care se referă Diodor din Sicilia în pasajul amintit mai sus erau pelasgice și adaugă într-o notă că „acele caractere erau vechile litere etrusce sau eoliene și sunt poate mai vechi decât cele cadmice sau ionice”. Interesant e faptul că această afirmație concordă cu concluziile unui număr de autori, printre care J.F. Gail (Recherches sur la Nature du Culte de Bachus en Grèce, p. 3), că poemele lui Orfeu datează din epoca legendară a Greciei pelasgice, așadar, din timpuri preistorice. Taylor vorbește despre aceste caractere ca fiind etrusce; dacă este așa, ar putea să fi aparținut alfabetului acelei mari națiuni care a venit de la vest, de dincolo de Coloanele lui Hercule, și a supus „Africa de la Strâmtori până în Egipt, iar Europa până în Tyrrhenia (Etruria)”, după cum relatează Platon în Critias (sec. iii). Această națiune a venit din direcția Oceanului Atlantic, dintr-un arhipelag constând dintr-o insulă „mai mare decât Africa și Asia luate împreună” și „multe altele mai mici”. Continentele numite de noi Africa și Asia, în vremea lui Solon nu aveau dimensiunile pe care le au în prezent, ci constau din Africa, așa cum o cunoșteau egiptenii, și prezenta Asie Mică – un teritoriu totuși suficient de întins chiar și așa. Care era limba lui „Orfeu” rămâne, așadar, încă o problemă în sarcina filologiei.