Din marea lichidului amniotic suntem azvârliți în această viață – legați astfel de materie, de gravitație, de mortalitate. Un foc arde în fiecare dintre noi, o intensitate de tungsten care se aprinde și se învăpăiază o scurtă vreme, după care dispare. De unde vine și încotro se duce rămâne un mister. Cine suntem noi pe această planetă și cu ce scop ne aflăm aici e de asemenea o enigmă. Deși lumea este plină de oameni care îți vor spune cine ești, ce ești, ce trebuie să faci și să nu faci, ei rătăcesc prin propria confuzie neadresată, prin frică și prin nevoia de convingeri împărtășite pentru a-și calma călătoria plină de anxietate.

Depinde în mare măsură de tine dacă te prezinți ca tine însuți în această scurtă trecere pe care o numim viață sau dacă ești definit de istorie, de context sau de urgențe subiective stridente. Nu e nimic mai greu ca a trăi această călătorie cât mai conștient și mai responsabil posibil, însă nicio altă sarcină nu ne aduce mai multă demnitate și împlinire în viață. În timp ce înotăm prin această mare lăptoasă de enigme, tânjim să înțelegem lucrurile, să ne dăm seama cine suntem, încotro ne îndreptăm și cu ce scop, în timp ce eonii se deapănă netulburați. Așadar, este responsabilitatea noastră să-i dăm un sens acestei călătorii.

Prin urmare, ce ar putea fi mai evident decât primul punct, anume că alegerea este a noastră? Și totuși, chiar este așa? Supraviețuim în această viață prin adaptare. Învățăm de la lumea noastră – de la familiile de origine, din cultura populară, din evenimentele care au loc în lume, din instruirea religioasă și din multe alte surse – cine suntem, ce este acceptabil, ce nu și cum trebuie să ne comportăm, ce rezultate trebuie să avem pentru a ne integra, pentru a câștiga aprobarea celorlalți și pentru a prospera în această lume căreia i-am fost încredințați. Din punct de vedere istoric, toate culturile au susținut că valorile, instituțiile și regulile după care se ghidează provin de la zei, din scripturi sacrosancte și de la instituții venerate. Aceste „precepte” sunt încărcate cu puteri ipotetice și sancțiuni punitive pentru orice fel de încălcare a lor. Un copil crescut astăzi în lumea realității virtuale și a jocurilor video este la fel de vulnerabil în fața acestor imagini tipice de instruire și aculturație. Devenim prea des slujitori ai propriului mediu, având în vedere nevoia noastră de a ne integra, de a primi aprobarea celorlalți, de a ne feri de pericole.

De exemplu, când eram copil, în anii 1940, existau definiții sociale destul de clare legate de gen, de clasa economică și socială, de identitatea rasială, etnică sau religioasă și alegeri acceptabile clar definite. Devierea de la aceste tipare bazate pe cutume atrăgea sancțiuni de proporții uriașe. Cea mai populară expresie de definire socială pe care o auzeam eu și contemporanii mei era: „Ce o să spună lumea?” Un proverb japonez cunoscut afirmă: „Cuiul care iese în afară e bătut cu ciocanul”. Aflat în fața unei puteri punitive atât de mari, ce copil nu va începe să adopte prejudecățile familiei și ale tribului său, ce copil nu se va teme de valorile străine ale altora și nu va face orice îi stă în putere pentru a rămâne aproape de casă?

Încă este o afirmație îndoielnică să spunem că oricare dintre noi are cu adevărat de ales. Deși ne lăudăm cu libertatea socială, deși ne bucurăm de excentricitate și acceptăm structurile sociale în continuă schimbare, rapoartele behavioriștilor, ale neurologilor și ale geneticienilor îngustează din ce în ce mai mult fereastra de libertate. De fapt, cu cât îmbătrânesc, cu atât devine mai îngustă a devenit acea fereastră, în ciuda faptului că am trăit o viață cu acces la educație, studii, plină de călătorii și de timp de reflecție. Puterile inconștientului nu trebuie subestimate. Conștiința Eului nostru – adică cine credem noi că suntem sau ceea ce credem că este real – nu reprezintă decât o coajă subțire plutind pe o mare iridescentă. În fiecare clipă, noi vedem lumea printr-o lentilă ce distorsionează și facem alegeri în baza a ceea ce ne permite lentila să vedem, și nu a ceea ce se află în afara cadrului său.

Așadar, a spune pur și simplu că „Alegerea este a ta” nu e ceva atât de simplist cum ai crede inițial. Din multitudinea de voci care îți sunt impuse în fiecare clipă, care voce din acea întreagă cacofonie este a ta? Care dintre voci se ridică din adâncurile sufletului, care dintre ele vin din complexele și modelele culturale și cum le poți deosebi? Acest amestec de mesaje este extrem de abundent.

Cum am putea să alegem vreodată între ele? Și totuși, facem alegeri în fiecare clipă, iar a nu alege este, desigur, o alegere ce își are propriile sale consecințe. Așadar, sarcina acestei bucăți de materie pe structură de carbon pe care o numim trupul nostru, sarcina acestei scântei de tungsten pe care o numim sufletul nostru este aceea de a aștepta ca noi să ne dăm seama că slujim viața atunci când facem un pas în față și începem să ne asumăm responsabilitatea, răspunderea, și alegem o viață care are sens pentru noi. Alegerea este a noastră, iar dacă nu ne exercităm dreptul de a alege, atunci altcineva o va face în locul nostru – dacă nu personalitățile scindate ale complexelor noastre, atunci vocile persistente ale strămoșilor noștri sau larma asurzitoare produsă de tobele culturale.

Viața noastră începe de două ori: în ziua când ne naștem și în ziua când acceptăm realitatea existențială radicală a faptului că stă în puterea noastră să ne alegem viața, cu toți factorii care o delimitează. Iar în clipa când ne deschidem față de acea invitație și ne asumăm răspunderea, ne preluăm puterea de a alege.