Visul și visarea sunt fenomene de introiecție, de întregire: acceptăm și primim adevărurile emoționale aduse la suprafață în actul de visare și ne confruntăm cu pozițiile psihice, cu propria noastră funcționalitate mentală.

Sensul visului, atât cât am putea noi să pătrundem în el, este atât de puțin în comparație cu misterul facerii, al creației visului! Mi se pare că suntem lipsiți de deferență ori de câte ori banalizăm un fenomen atât de impresionant și îl luăm, în mod savant, ca pe ceva de la sine înțeles sau îl considerăm, în manieră arogantă și a-tot-știutoare, un fenomen de compensare, de realizare deghizată a unei dorințe etc.

De multe ori, experiențele noastre intime sunt similare structurilor mitologice și estompează granițele dintre realitatea obișnuită și Realul (Bion) inaccesibil în general. Ce facem în aceste cazuri? Ne extindem experiența profesională spre fenomenul mitului sau patologizăm? Înconjurăm inima zdrobită de suferință a pacienților noștri cu o narațiune mitologică și creăm un cadru terapeutic mai cuprinzător, o matrice mitopoetică (Kalsched), și aducem resurse sufletești adecvate sau reducem totul la conflicte specifice tragediei familiale la care ne reîntoarcem cu obstinație, schilodind propria umanitate și amputând eternitatea? Din punctul meu de vedere, amputarea eternității este similară pierderii nădejdii și mă întreb cu toată seriozitatea dacă o terapie, o analiză personală, poate risca atât de mult... Ce este în joc aici? Putem continua să clivăm spiritul de psihic? Ce pledează pentru deschiderea psihanalizei față de mitologie și marile tradiții? Poate chiar faptul că narațiunea inițială a pacientului care intră în terapie sau în analiză este una mitologică și colectivă înainte de a deveni individuală. Există mereu, ne previne D. Kalsched, o lume sacră care oferă susținere, și nu o putem ignora tocmai în terapie. Este absolut inadecvat și foarte vinovat să o considerăm expresia eșecurilor, neputințelor, traumelor, delirurilor etc. în loc să o luăm drept ceea ce este: un continuum al experienței umane, procesat mai mult sau mai puțin adecvat. Lumea spiritului din care face parte mitologia lumii și la care se referă marile tradiții este în Real, de unde bântuie sau mântuie experiența și imaginația noastră. Uneori această lume ne oferă cu generozitate mărturii foarte convingătoare și intens emoționale, încărcate cu acel tip de certitudine specific adevărurilor de necontestat.

O e termenul bionian care se întrepătrunde cu conștiința și cu inconștientul, dar le transcende pe amândouă, el este „Adevărul Absolut al Realității Ultime”. Visul oferă un model viu, mișcător, o ipostază a cursului existenței terifiante și izbăvitoare în același timp, o succesiune de forme ale informului O, curgerea și înălțarea șuvoiului mistic și numinos într-o viață de om.

Atunci când atingem poziția misticului suntem una cu O, suntem O. Fiecare dintre noi poate atinge această poziție transcendentă în care sălășluiește sinele nostru cel mai elevat. Pentru Bion aspectul mistic este o componentă indispensabilă și obligatorie a psihanalizei. Ignorând această potențialitate ne găsim fără resurse în fața turbulențelor emoționale și a catastrofelor care ne pândesc constant și ne ating ființa, existența și relațiile cu ceilalți. Doar aspectul mistic ne ghidează și ne susține să tolerăm îndoiala, frustrarea și incertitudinea, bântuirea morții și pericolul abandonului și al vidului, indiferența și ceea ce calificăm câteodată ca non-sens cosmic. Acestea nu sunt doar teme filosofice, ele sunt aspecte clinice care ne tulbură din fundalul a ceea ce se spune sau despre care se tace în cabinet. Când ne ajunge din urmă necesitatea de a ne confrunta cu toate aceste provocări, ne dăm seama că doar cine a avut contact cu O, cu alte cuvinte a traversat poziția depresivă și a atins poziția transcendentă, poate să răzbească.

Bion ne invită pe toți să pătrundem în nucleul nostru mistic, și acest lucru se întâmplă pe măsură ce ne cultivăm aptitudinea reveriei și capacitatea de conținere.