[Recenzie Bogdan Mandache] Sufismul ca praxis al inițierii

Sufismul este o miscare mistica aparuta in lumea musulmana timpurie si care a cunoscut manifestari diverse, unele considerate a fi in afara doctrinei oficiale definita de teologi. Sufismul este dimensiunea interioara, esoterica a islamului, cuvantul provenind din termenul arab tasawwuf, ceea ce literar trimite la „cel care se imbraca in lana”, imbracamintea profetilor si a primilor asceti. Au fost avansate si alte etimologii, maestrii sufiti sustinand varianta spiritualista: sufistul este cel pe care Dumnezeu l-a purificat de pasiunile egoului, cel pe care L-a ales, ceea ce pune semnul egalitatii intre sufism si sfintenie.

In paralel cu similitudinile fonetice, simbolismul numerelor acorda cuvantului sufi aceeasi valoare numerica cu „Intelepciunea divina”. Din aceasta perspectiva, sufistul este cel care poseda aceasta intelepciune, care are acces la cunoasterea lui Dumnezeu, la gnoza. Termenul sufi nu figureaza in sursele scripturare, motiv pentru care se va impune progresiv in cultura islamica, maestrii spirituali afirmand ca la inceputurile islamului sufismul era o „realitate fara nume”. Era epoca in care dincolo de imitatia exterioara, e vorba despre imbracamintea care se asemana cu cea a vechilor asceti musulmani, se produce o descoperire esentiala, cea a profunzimii, exegeza esoterica a Coranului initiata de imamul Ja’far al-Sadic si de Muqatil ibn Sulayman. Acum se afirma programul sufismului: iubire si cunoastere, transcendenta Unicului si posibila unire cu creatia, vazutul si ascunsul. Istoria sufismului a cunoscut mai multe etape: secolele VIII-XI sunt marcate de initiativele unor persoane izolate, singulare, ganditori eminenti, asceti cu preocupari teosofice; incepand cu secolul al XI-lea domina constituirea ordinelor mistice, a confreriilor grupate in jurul unui maestru; din secolul al XV-lea se manifesta o extensie a confreriilor catre ansamblul populatiei musulmane, cu adoptarea regulilor vietii sufite de doctori si savanti, buni cunoscatori ai stiintelor religioase traditionale. O recenta carte readuce in atentie esoterismul islamic: Idries Shah, Calea sufita, traducere din limba engleza, note si ingrijire editie de Stela Tinney, Bucuresti, Editura Herald, colectia „Intelepciunea inimii”, 2021, 336 p.

 

 

Idries Shah (1924-1996) a fost un scriitor si maestru in traditia sufi, nascut in India, intr-o familie de nobili afgani. Intreaga sa viata este legata de Anglia, unde a ajuns in copilarie. Contestat uneori de orientalistii care ii reprosau autoritatea si pregatirea in domeniul sufismului, Idries Shah a fost recunoscut ca un purtator de cuvant al sufismului in occident, a conferentiat despre sufism la numeroase universitati occidentale. A fost un autor prolific, publicand carti despre magie, despre sufism, carti de folclor, jurnale de calatorie, carti pentru copii, traduceri si comentarii la Mulla Nasrudin/Nastratin Hogea. A fost protagonistul unei dispute in jurul unei noi traduceri a Rubayatelor lui Omar Khayyam, prezentate de Idries Shah ca un poem de inspiratie sufista, afirmatie „intemeiata” pe un manuscris datand de mai bine de 800 de ani, pastrat de familia Shah, manuscris pe care nu l-a vazut nimeni vreodata.

Comentatorii cartilor sale considera unanim ca lucrarea care il defineste este Calea sufita, o introducere in doctrina sufista, scrisa pentru timpurile noastre, pentru omul contemporan. Printre adulatorii sai amintim pe Doris Lessing, laureata a Premiului Nobel pentru literatura, si pe Osho, misticul indian care vedea in cartea lui Shah un „diamant”. In incercarea sa de a oferi omului occidental contemporan un inteles cat mai apropiat de adevar asupra sufismului, Idries Shah face cateva precizari etimologice din care rezulta ca sufistii pot determina activitati mentale deosebite care conduc la perceptii speciale al caror sistem este in om intr-o stare latenta, sufismul fiind „transcenderea limitarilor obisnuite.” Idries Shah identifica mai multe interpretari gresite ale ideilor si formularilor sufiste, ridiculizari venind din necunoastere, din confuzii sau din suprapunerile unor credinte diferite venind din spatii in care au imigrat adeptii sufismului.


In incercarea de a risipi cat mai multe din falsele idei care inconjoara sufismul, Idries Shah creioneaza cateva portrete ale unor adevarati maestri sufi. Al-Ghazali (1059-1111) a fost unul dintre ganditorii care au marcat definitoriu islamul sunit al veacului al XI-lea, unul dintre ganditorii remarcabili ai islamului medieval. Profesorul de la colegiul universitar din Bagdad, madrasa Nizamiyya, a combatut cu vigoare toate atacurile indreptate impotriva doctrinei sunite. A trait si o grava criza interioara marcata de indoiala si desperare care a culminat cu retragerea din viata publica timp de zece ani (1095-1105). La capatul profundei cautari intelectuale si morale, al-Ghazali a vazut in sufism incununarea cresterii spirituale a musulmanului. Muhammad ibn al-Arabi (1165-1240) a fost un celebru mistic andaluz, stabilit in Orient, a carui doctrina monista integrand numeroase elemente de origine gnostica avea sa devina unul dintre elementele definitorii ale sufismului. Unii comentatori ai operei sale sustin, dincolo de usoara exagerare, ca sufismul lui Ibn Arabi poate fi caracterizat ca o lunga meditatie a unui verset coranic:

 

 

„El este Intaiul si Ultimul, Cel din afara si Cel din

launtru. El este Atotcunoscator”.

 

Inspirandu-se din acest verset, Ibn Arabi a dat doctrinei zahir si batin, exoteric/esoteric, o interpretare care rezuma esenta gandirii sale: cei doi poli ai realitatii, interiorul si exteriorul, lumea celesta si lumea terestra, nu sunt decat doua aspecte ale esentei divine. Un autor care a contribuit la conturarea doctrinei sufiste, desi venea din lumea poeziei, a fost Saadi din Shiraz, autorul volumelor Livada si Gradina de roze, capodopere care

 

 

„contin o bogatie de substanta si o frumusete poetica ce

raman aproape inegalabile. [...]

 

Caz unic in toata literatura si fara echivalent in cea occidentala, in Gradina de roze Saadi a izbutit sa comunice intelesurile cele mai inalte cu ajutorul unui vocabular si al unei structuri atat de simple”, scrie Idries Shah. Mawlana („maestrul nostru”) din Rum, cunoscut sub numele de Rumi (1207-1273) a fost unul dintre cei mai cunoscuti poeti persani, fondator al ordinului dervisilor rotitori, a carui opera a fost pastrata cu veneratie de discipolii sai de la Konya. Culegerea de versuri Divan-e Shams a fost dedicata si inspirata de prietenia lui Rumi cu Shams, omniprezent in lirica lui Rumi; flacara pe care Shams a aprins-o in viata lui Rumi nu s-a stins niciodata, opera lirica a lui Rumi bazandu-se pe metafore solare, pe o imagistica a luminii, a focului, a reflectarii. Mathnawi este o epopee spirituala care povesteste calatoria sufletului de la inceputuri pana la destinatia finala; poemul poate fi citit ca o lunga meditatie asupra acestui verset coranic:

 

 

„Noi suntem ai lui Dumnezeu si la El ne vom intoarce.”

 

O prezentare completa a sufismului trebuie sa integreze, alaturi de autorii clasici, si ordinele initiatice care fiinteaza si astazi si care au avut menirea de a regulariza si oferi celor calificati tehnicile speciale perfectionate in interiorul fiecarui ordin. Maestrul Abu-Ishak Cishti , coborator din Profetul Mohammed a fondat comunitatea cishtica, care avea ca semn original utilizarea muzicii in exercitiile spirituale. O alta cale a fost organizata de discipolii lui Abdul-Qadir, care a folosit o terminologie care va fi regasita peste secole in lumea rozacrucienilor, poate si pentru ca la sosirea lui in Bagdad, invatatorii au strigat intr-un glas: „Abdul-Qadir este Trandafirul nostru”. Activitatea spirituala a ordinului Suhrawardi era raspandita in India, Persia, nordul Africii, practicile lor mergand de la producerea starilor extatice la exercitii de reculegere absoluta. Un alt ordin a fost Naqshbandi, care a inraurit dezvoltarea imperiilor otoman si indian, care a cultivat traditia „Maestrilor”:

 

„Scoala noastra este intemeiata pe autoritatea

impecabila si verificabila a predecesorilor nostri in

succesiunea neintrerupta si documentata a filiatiei

spirituale.”

 

 

Pentru a da seama de pluralitatea dimensiunilor islamului, maestrii foloseau simbolul geometric al cercului. Circumferinta reprezenta Legea pe care fiecare musulman trebuia sa o respecte; majoritatea ramanea pe aceasta circumferinta, intr-o observare exterioara. Unii faceau calatoria initiatica si mergeau catre centrul cercului, acolo unde salasluieste realitatea divina, la care se ajunge pe mai multe cai, cum spune au adagiu sufit: sunt atatea cai cati fii ai lui Adam, fiecare putand progresa dupa propriile predispozitii. Acesta este mesajul cartii lui Idries Shah care ne reaminteste ca nu exista esoterism autentic fara exoterism, ca omul trebuie sa urmeze tarika pentru a ajunge la haqiqa: cunoasterea teoretica a doctrinelor sufiste trebuie totdeauna insotita de lucrarea interioara. Sufismul este un praxis al initierii.

 

 

Comentarii

Carte
Calea Sufita Lucrarea de fata reuneste o suma de texte, alese si traduse de Idries Shah, provenind din traditia islamica, si anume din acea parte a ei cunoscuta in Occident mai ales sub numele de sufism, si este...
Adauga in cos Detalii produs
Autor
Idries Shah Idries Shah (1924-1996), scriitor si maestru in traditia sufi, autor a numeroase carti, tratate, articole, eseuri pe diverse teme, de la filozofie si psihologie, pana la spiritualitate si studii...
Detalii autor
Colectie
INTELEPCIUNEA INIMII
Detalii colectie

Articole similare

Lectii de parentaj constient
Lectii de parentaj constient
Ce fel de rol are jocul in dezvoltarea copilului? Care sunt ingredientele cheie de care au nevoie copiii nostri pentru a creste frumos si a-si implini potentialul? Cum putem influenta fericirea si...