Sufismul este dimensiunea interioara, esoterica a Islamului, desemneaza miscarea mistica aparuta de timpuriu in lumea musulmana; sufismul traduce termenul arab tasawwuf, a carui radacina literara este termenul suf, adica imbracaminte de lana, vestimentatia primilor reprezentanti ai miscarii, atestati in Irak, in secolul al VIII-lea. Pentru Henry Corbin, unul dintre respectatii cunoscatori ai filosofiei islamice: „Sufismul, ca marturie a religiei mistice in Islam, este un fenomen spiritual de o importanta nepretuita. El reprezinta esentialmente fructificarea mesajului spiritual al Profetului, efortul de a-i retrai in mod personal modalitatile, printr-o introspectie a continutului Revelatiei coranice”.

Filosofia islamica si deopotriva mistica islamica suscita interesul specialistilor, dar si al publicului larg, dornic sa patrunda intr-o lume care ascunde frumuseti nebanuite. In plan publicistic, la noi, Editura Herald a cautat sa acopere anumite lipsuri adunate in timp, iar marturie stau aparitiile editoriale dintre care amintim: Henry Corbin – Istoria filosofiei islamice; Reynold Nicholson – Misticii Islamului; Hazrat Inayat Khan – Pasi pe cale; Jean Chevalier – Sufismul; Charles Andre Gilis – Spiritul universal al Islamului; Titus Burckhardt – Islamul. Introducere in doctrinele esoterice; Michel Valsan – Omul universal. Islamul si functiunea lui René Guénon.

Acestora li s-a alaturat cartea lui Martin Lings – Ce este sufismul? Traducere din limba engleza de Marian Stan, Bucuresti, Editura Herald, colectia „Intelepciunea inimii”, 2018, 192 p. Martin Lings (Abu Bakr Siraj ad-Din) (1909-2005) a fost un erudit englez, bun cunoscator al Islamului. Pe cand era profesor la Universitatea din Kaunas (Lituania), Martin Lings descopera cartile lui René Guénon si ale lui Frithjof Schuon care ii lasa o puternica impresie. Devine discipol al lui Schuon, se converteste la islam, in care gaseste calea spirituala autentica. A fost profesor la Universitatea din Cairo, revine in Anglia, sustine un doctorat in limba araba despre seicul Ahmad al-Alawi, devine conservator al manuscriselor orientale la British Museum, apoi la British Library. Este considerat cel mai bun biograf al Profetului Muhammad. Autor al mai multor volume despre islam si a unor volume de versuri: The Underlying Religion; A Return to the Spirit; Sufi Poems: A Mediaeval Anthology; Symbol & Archetype: A Study of Meaning of Existence; Muhammad: His Life Based on the Earlist Sources; The Book of Certainty: The Sufi Doctrine of Faith, Wisdom and Gnosis; The Heralds, and Other Poems; The Elements, and Other Poems.

Aparut in timpul califatului Omeiazilor, sufismul a grupat in jurul lui Hasan al-Basri, pios predicator irakian de mare renume in vremea sa, numerosi adepti care practicau renuntarea la bunurilor acestei lumi pentru a stabili o comunicare personala cu Dumnezeu, pentru a ajunge in paradisul celor apropiati lui Dumnezeu. Mijlocul ales era aprofundarea credintei pentru a realiza perfecta „supunere” in fata lui Dumnezeu. Treptat tendinta mistica s-a accentuat si lupta impotriva pasiunilor era prezentata ca fiind cea mai buna cale de a ajunge la extaz. Realizarea spirituala se face urmand calea misticilor care aduce o dimensiune in plus, dimensiunea profunzimii.

Sufismul, afirma Martin Lings, nu este altceva decat isticismul islamic, ceea ce inseamna ca el este curentul central si cel mai puternic al acelui val care constituie Revelatia Islamului. Din ceea ce tocmai s-a spus, va fi clar ca aceasta afirmatie nu este in nici un fel o desconsiderare, asa cum par sa creada unii. Dimpotriva, ea spune ca sufismul este in acelasi timp autentic si eficient.

Pagini interesante in cartea lui Martin Lings sunt cele despre universalitatea sufismului, ca si raspunsul sau la intrebarea daca diferite monumente religioase apartinand altor confesiuni pot fi vazute ca eventuale cristalizari ale sufismului. Si templul hindus si catedrala catolica sunt manifestari ale maiestatii si frumusetii. Un sufit care recunoaste maiestatea si frumusetea unor monumente reuseste sa dea lui Dumnezeu respectul cuvenit semenilor, pastrand in sine unicitatea Revelatiei credintei sale. Pe masura ce ne apropiem de capatul Caii mistice urmate, atat universalitatea, cat si originalitatea fiecarui misticism creste. 

Pentru a da seama de pluralitatea dimensiunilor Islamului, maestrii folosesc simbolul geometric al cercului, a carui circumferinta este reprezentata de shari’a, Legea revelata. Cei mai multi raman intreaga viata pe circumferinta, adica intr-o stare de observare exterioara a fenomenului religios. Doar unii incearca sa intreprinda calatoria initiatica, iar aceasta consta in drumul catre centrul cercului, acolo unde se afla haqiqa, Realitatea divina si realitatea oricarui lucru, care se afla pretutindeni si nicaieri. Pentru aceasta fiecare trebuie sa aleaga o cale care sa duca spre centru, tariqa, cuvant care inseamna „Calea”. Un adagiu sufit spune ca sunt atatea cai cati fii ai lui Adam, fiecare progresand dupa propriile predispozitii. Daca haqiqa este imuabila, fiinta contingenta nu poate sa ajunga acolo decat pornind de la shari’a. Pentru a ajunge la haqiqa omul trebuie in mod obligatoriu sa urmeze tariqa: cunoasterea teoretica a doctrinelor sufite nu este de nici o utilitate daca nu este insotita de munca interioara pe care o reclama tariqa. Mijloacele si finalitatea muncii realizarii spirituale sunt indisociabile. Sufismul este un praxis al initierii si mai putin o filosofie; maestrii spuneau ca numai cel care a „gustat” cunoaste. Discipolul beneficiaza mai mult de prezenta maestrului sau, decat de lectura unui tratat.

Orice doctrina este asociata cu mintea, dar doctrina mistica ce corespunde cunoasterii Certitudinii este o chemare adresata mintii de a se depasi,

afirma Martin Lings amintind versetul din Coran („El este Intaiul si Ultimul, Cel din afara si Cel dinauntru”), invocat de atatea ori de seicul al-Arabi ad-Darqawi pana a inteles ca „din afara” nu are acelasi inteles cu exteriorul. In sufism exista o realizare spirituala ascendenta, Calea constand intr-un proces initiatic la capatul caruia aspirantul va urca scara ierarhiei universale a fiintei; aspirantul are in mod potential aptitudinea de a deveni „omul perfect”. Parcursul Caii este semanat cu capcane, novicele neavand discernamantul necesar pentru a imprastia iluziile pe care i le tese Satana; de aceea ii este necesara o calauza, caci „cine nu are maestru il are pe Satan ca maestru”.  

Maestrul il va ajuta pe discipol sa traverseze diferitele „statii” initiatice care corespund virtutilor spirituale. In procesul realizarii spirituale descendente, initiatul este retrimis printre oameni, dar nu va regasi lumea in starea profana a dualitatii pe care o cunoscuse inaintea ascensiunii sale. De la inceputul la capatul cautarii spirituale, discipolul sufit il are ca model pe Profet. In acest act de imitatio Prophetae, discipolul respecta observarea exterioara cautand sa realizeze dimensiunea interioara; pentru el, gesturile si cuvintele lui Muhammad au o deschidere initiatica, iar unele evenimente ale vietii pamanteşti au valoare de arhetipuri spirituale. Cele amintite si multe altele l-au facut pe Martin Lings sa afirme ca:

Sufismul este central, exaltat, profund si tainic; el este inexorabil, exigent, eficace, periculos, rezervat si necesar.

Sufismul exclude exoterismul autosuficient, exclude exterioritatea care a taiat orice legatura cu interioritatea; sufismul este inexorabil, bazandu-se exclusiv pe certitudini, nu pe opinii. Martin Lings incearca si o creionare a istoriei sufismului. Intreprindere dificila, complexa si ampla, de nerezolvat in cadrul unei succinte prezentari cum este cartea de fata. Trebuie amintite cateva perioade majore; in primele doua secole ale hegirei a predominat idealul cultivarii virtutilor spirituale, ceea ce a dus la o interiorizare a credintei, demers ilustrat de Hasan al-Basri; o etapa majora a reprezentat-o secolul al IX-lea, cand misticii musulmani, cu precadere cei ai scolii de la Khorassan, au explorat diferitele cai ale spiritualitatii islamice; in secolul al X-lea, Hakim Tirmidhi, Sahl si Kharraz au formulat doctrina esoterica, vazand in sufism o disciplina initiatica rezervata elitei spirituale. A urmat o perioada, secolele XI-XII, in care au fost redactate mai multe manuale care vor juca un rol definitoriu in recunoasterea sufismului. Una din figurile remarcabile ale acelei perioade a fost Abu Hamid al-Ghazali, cel care considera ca explorarea versantului ascuns al Islamului nu va duce la aberatii doctrinale, ci la bogatia interioara a dogmei. In veacurile moderne, sufismul s-a confruntat cu miscari si practici deviante, cu polemici privind invatatura esoterica a sufismului.

Daca unele ordine vechi s-au restructurat, in cadrul sufismului nu au fost mutatii majore, nu au fost rupturi fata de sufismul medieval, iar in plan initiatic sufismul a continuat sa insufleteasca Traditia, amintind astfel o spusa a Profetului conform careia la un anumit timp Dumnezeu trimite un om cu misiunea de a restaura aspecte ale vietii religioase, spirituale. Sfintii, care se ascund in vremuri intunecate, revin exercitandu-şi functia esoterica in lume.