Frica, plăcerea, suferinţa, gândirea şi violenţa sunt strâns legate între ele. Mulţi oameni simt o plăcere deosebită în violenţă, în aversiunea faţă de alţii, în ura faţă de anumite grupuri sau rase, în manifestarea unor sentimente potrivnice faţă de alţii. Dar când în noi se naşte acea stare a minţii în care orice violenţă a luat sfârşit, apare şi o bucurie, care este complet diferită de plăcerea pe care o dă violenţa şi manifestările sale precum: urile, conflictele şi spaimele.

Putem ajunge oare la adevăratele rădăcini ale violenţei şi să ne eliberăm de ea? Altfel vom trăi veşnic în luptă unii împotriva celorlalţi. Dacă aceasta este viaţa pe care doriţi să o trăiţi – şi pe care în mod vădit o duc cei mai mulţi oameni – atunci continuaţi să spuneţi că, oricât aţi deplânge această situaţie, violenţa nu se va sfârşi niciodată. În acest caz, între noi nu mai poate exista niciun mijloc de comunicare; însă, dacă spuneţi convinşi că ar putea exista moduri de viaţă diferite, atunci vom fi capabili să comunicăm unii cu alţii.

Să luăm în considerare, împreună cu cei care pot comunica, dacă este pe deplin posibil să terminăm definitiv cu orice formă de violenţă din noi înşine, continuând totuşi să trăim în această lume monstruos de brutală. Eu cred că este posibil. Nu doresc să port în mine niciun sentiment de ură, de gelozie, de nelinişte sau de frică. Doresc să trăiesc în deplină pace... ceea ce nu înseamnă că doresc să mor. Doresc să trăiesc pe acest pământ minunat, atât de bogat, atât de frumos, atât de roditor. Doresc să privesc la copaci, la flori, la râuri, la pajişti, la oameni şi în acelaşi timp să trăiesc în pace deplină cu mine însumi şi cu lumea. Ce trebuie să fac pentru asta?

Dacă vom şti cum să privim la violenţă, nu numai la cea din societate – cu antagonismele ei de clasă, cu răzmeriţele ei, cu conflictele ei naţionale, cu războaiele ei – ci şi la violenţa din noi înşine, atunci poate că vom fi în stare să trecem dincolo de ea.

Omul a acceptat starea de conflict ca o parte integrantă a existenţei zilnice, fiindcă a admis concurenţa, gelozia, lăcomia, dorinţa de a acapara şi agresivitatea ca un mod de viaţă cât se poate de firesc. Când acceptăm un asemenea mod de viaţă, noi acceptăm structura societăţii aşa cum este ea şi acceptăm să trăim în conformitate cu şablonul ei de respectabilitate. Este capcana în care cad cei mai mulţi dintre noi, fiindcă dorim să fim cât mai respectabili! Dacă cercetăm minţile şi inimile noastre, felul în care gândim, simţim sau acţionăm în viaţa noastră zilnică, observăm că, atât timp cât ne conformăm valorilor societăţii, viaţa noastră trebuie să fie o adevărată luptă. Dacă n‑o acceptăm – şi nicio persoană religioasă nu o poate accepta –, atunci vom fi complet liberi de structura psihologică a societăţii.

„Ceea ce este” nu are realitate pentru noi decât în măsura în care trăim în prezenţa sa, fără a ne deda la vreo comparaţie. Numai atunci putem să acordăm, în deplină linişte, întreaga noastră atenţie la ceea ce se află în noi: disperare, urâţenie, brutalitate, frică, nelinişte, singurătate şi să trăim cu ele în mod complet; de îndată ce vom suprima contradicţiile, vom fi liberi de conflict.

Însă noi nu încetăm nicio clipă să ne comparăm cu cei care sunt mai bogaţi, mai strălucitori, mai inteligenţi şi mai renumiţi decât noi. Acest „mai” joacă un rol extraordinar în vieţile noastre. Această obişnuinţă de a ne măsura tot timpul cu ceva sau cu cineva este una din principalele cauze ale conflictelor noastre. De ce ne comparăm în permanenţă cu alţii? De ce este atât de înrădăcinat în noi acest simţ al comparaţiei? El ne‑a fost inculcat încă din copilărie. În fiecare şcoală, copilul A este învăţat să se compare cu copilul B şi el se distruge încercând să fie asemenea lui B.

Când acest proces de comparaţie este absent, când nu mai există imagine ideală, nici contrariul ei, când nu există niciun factor de dualitate, când încetăm orice luptă pentru a deveni altceva decât ceea ce suntem, ce se produce în noi? Întrucât am încetat să ne mai creăm opusul, inteligenţa noastră şi sensibilitatea noastră se ascut; întrucât am încetat să mai luptăm, nu mai risipim energia vitală care este pasiune; am devenit capabili de acea pasiune imensă, fără de care nimic nu poate fi făcut.

Dacă nu ne comparăm cu altcineva, vom fi ceea ce suntem. Imitând pe cineva, noi sperăm să evoluăm, să devenim mai inteligenţi, mai frumoşi. Însă vom izbuti? „Realitatea” este ceea ce suntem; comparaţiile nu fac decât să fragmenteze această „realitate”. Dacă însă vedem cum suntem într‑adevăr, fără a ne compara cu cineva, acest fapt ne dă o puternică energie pentru a ne privi. Când ne privim cu adevărat, ne situăm dincolo de orice comparaţie; asta nu înseamnă că mintea a devenit stagnantă şi mulţumită de sine, ci că a înţeles în esenţă felul în care risipeşte energia vitală atât de necesară cunoaşterii vieţii în totalitatea ei.