Am afirmat că, într-o anumită privință, intelectul meu s-a schimbat în ultimii 20 sau 30 de ani. Până la vârsta de 20 de ani sau puțin după ea, poezia de diferite genuri, precum operele lui Milton, Gray, Byron, Wordsworth, Coleridge sau Shelley îmi plăceau mult, ba chiar pe vremea când eram elev, Shakespeare mă desfăta nespus, mai ales piesele istorice. Am afirmat și că, înainte, picturile mă încântau foarte tare, ca și muzica; dar de mulți ani, nu pot suporta să citesc nici măcar un singur vers; recent, am încercat să citesc ceva de Shakespeare și mi s-a părut atât de tern, încât m-a plictisit. În general, muzica mă face să reflectez prea intens asupra subiectelor legate de activitatea mea, în loc să mă desfete. Încă îmi plac peisajele frumoase, dar ele nu mă mai încântă atât de mult ca odinioară. Pe de altă parte, romanele care sunt roadele imaginației – deși nu ale unei imaginații foarte elevate – mi-au fost și sunt de ani buni prilej de relaxare și încântare, și le mulțumesc adesea tuturor romancierilor. Un număr surprinzător de romane mi-au fost citite cu voce tare, și îmi plac toate, dacă sunt măcar mediocre și dacă nu au un sfârșit nefericit – acestea din urmă ar trebui interzise prin lege. După gustul meu, un roman nu este de primă mână decât dacă are un personaj pe care îl poți iubi din tot sufletul, preferabil o femeie frumoasă.

Această stranie și deplorabilă pierdere a apetenței față de formele estetice elevate este cu atât mai stranie, cu cât alte cărți, cele despre istorie, biografiile și cele de călătorie (independent de informațiile științifice pe care ar putea să le conțină), ca și eseurile legate de tot felul de subiecte, mă interesează tot atât de mult ca întotdeauna. Mintea mea pare să fi devenit un soi de mecanism care macină legi universale pe baza unor mari acumulări de fapte, dar nu înțeleg de ce asta a trebuit să ducă la atrofierea acelei părți din creier de care țin gusturile artistice elevate. Presupun că un om cu o minte mai bine organizată și alcătuită decât a mea nu ar fi avut de suferit asemenea pierderi; iar dacă ar trebui să-mi trăiesc viața de la început, mi-aș impune să citesc poezie și să ascult muzică măcar o o dată pe săptămână; poate că părțile din creierul meu care sunt acum atrofiate s-ar fi menținut active, dacă ar fi fost folosite. Pierderea acestor gusturi estetice este o diminuare a fericirii, putând fi dăunătoare pentru intelect și, mai probabil, pentru calitățile morale, șubrezind partea afectivă a firii noastre.

Cărțile mele s-au vândut bine în Anglia, au fost traduse în multe limbi și au cunoscut deja mai multe ediții în străinătate. Din câte am auzit, se spune că succesul unei lucrări în străinătate este cea mai dovadă probă a valorii sale perene. Mă îndoiesc că ne putem încrede în acest criteriu; dar, judecând după el, numele meu ar trebui să rămână în memoria publicului vreo câțiva ani. Prin urmare, ar putea fi utilă analizarea calităților mentale de care a depins acest succes, deși sunt conștient că nimeni nu poate fi obiectiv când e vorba de așa ceva.

Nu sunt înzestrat cu acea repeziciune a înțelegerii și spiritului care se remarcă la atâția oameni inteligenți, de pildă, la Thomas Huxley. Prin urmare, nu știu prea bine să apreciez valoarea: de regulă, la prima lectură, un articol sau o carte îmi stârnește admirația, și doar după o reflecție îndelungată îi văd punctele slabe. Nu sunt capabil să urmăresc un șir lung de gânduri abstracte, iar din această pricină nu am reușit niciodată să înțeleg metafizica sau matematica. Memoria mea este prodigioasă, dar vagă; mă ajută doar pentru a mă atenționa într-o manieră vagă că am observat sau citit ceva contrar concluziei la care ajung sau, altminteri, în favoarea ei; iar după o vreme, în general, reușesc să-mi amintesc unde trebuie să caut sursa autorizată. Într-un anumit sens, memoria mea este atât de proastă, încât nu am fost niciodată în stare să îmi amintesc o dată sau un vers mai mult de câteva zile.

Unii dintre criticii mei au spus că sunt un bun observator, dar că nu am putere de judecată. Nu cred că lucrurile stau astfel, căci, de la un capăt la altul, Originea speciilor nu este decât o lungă argumentație, una care a convins nu puțini oameni cu judecată. Nimeni nu ar fi putut s-o scrie fără a avea o oarecare putere de judecată. Am suficientă inventivitate, bun-simț sau judecată, așa cum trebuie să aibă orice avocat sau medic de succes, dar nu mai mult decât atât.

Vorbind despre calitățile mele, cred că sunt superior omului obișnuit în ceea ce privește observarea atentă a unor lucruri care scapă ușor atenției. Am fost cât se poate de harnic în privința observării și adunării datelor. Și, ceea ce este mult mai important, pasiunea mea pentru științele naturale a fost constantă și ferventă.

Această dragoste pură a fost mult ajutată de ambiția de a fi respectat de colegii mei naturaliști. Încă de foarte tânăr, am avut dorința puternică de a înțelege sau de a explica orice se întâmpla să observ – mai precis, de a grupa toate faptele sub legi universale. Aceste cauze combinate mi-au dat răbdarea de a reflecta sau chibzui ani în șir asupra vreunei probleme neexplicate. Din câte pot să-mi dau seama, nu sunt genul de om care urmează orbește opiniile altora. Am cutezat mereu să-mi eliberez mintea, putând să renunț la orice ipoteză, indiferent cât de dragă mi-ar fi fost (și nu mă pot abține să avansez una despre orice subiect), imediat ce mi se arată date care i se opun. Și, într-adevăr, nu am avut de ales, trebuind să acționez în acest fel deoarece, cu excepția ipotezei despre recifele de corali, nu-mi amintesc nicio altă ipoteză inițială la care să nu fi renunțat sau să n-o fi modificat substanțial ulterior.

Asta m-a făcut, firește, să nu am încredere în raționamentele deductive în domeniul științelor mixte. Pe de altă parte, nu sunt foarte sceptic – o structură mentală care cred că este foarte dăunătoare pentru progresul științei. O mare doză de scepticism la un om de știință este recomandabilă, putându-l ajuta să nu piardă foarte mult timp, dar am întâlnit destui oameni care, datorită scepticismului, erau foarte reticenți față de experimente și observații care, într-o manieră directă sau indirectă, s-ar fi putut dovedi utile. 

Prin urmare, succesul meu ca om de știință – orice voi fi reușit să fac în acest domeniu – s-a datorat, din câte îmi dau seama, calităților și caracteristicilor mentale complexe și diverse. Dintre acestea, cele mai importante au fost dragostea pentru știință, răbdarea cu care am reflectat îndelung asupra oricărui subiect, hărnicia cu care am observat și adunat date, ca și o bună doză de inventivitate și bun-simț. Cu asemenea calități mediocre precum cele pe care le posed, ar fi de mirare să fi influențat în mare măsură convingerile oamenilor de știință în câteva probleme importante