Volumul Sufismul: văl și chintesență, publicat la Paris în anul 1980, reprezintă cea de-a treisprezecea lucrare majoră a lui Frithjof Schuon (1907–1998), metafizician, filosof, poet, pictor și Shaykh al confreriei sufite Alawiyyah-Maryamiyyah din Europa și America de Nord. Lucrarea ocupă un loc distinct în literatura occidentală dedicată sufismului, diferențiindu-se atât de studiile elaborate de cercetători nemusulmani, precum Reynold A. Nicholson (1868–1945), A. J. Arberry (1905-1969) sau Annemarie Schimmel (1922–2003), cât și de contribuțiile unor autori europeni convertiți la islam, precum Titus Burckhardt (1908-1984) sau Martin Lings (1909–2005).

Specificitatea acestei lucrări rezidă, înainte de toate, în perspectiva adoptată. Cartea nu constituie o prezentare descriptivă sau științifică (după standardele academice) a sufismului, ci este, potrivit lui Seyyed Hossein Nasr (n. 1933), „o carte sufită” în sine caracterizată de exprimarea și transmiterea perspectivei doctrinare și metafizice a lui Schuon în calitate de Shaykh sufit.

Pentru înțelegerea scopului urmărit de Schuon este necesară raportarea la distincția clasică din tradiția islamică dintre dimensiunea exoterică a religiei (ẓāhir) și cea ezoterică (bāṭin). Dimensiunea exterioară este reprezentată de Sharīʿa, legislația islamică ce cuprinde ansamblul normelor, practicilor și prescripțiilor religiei musulmane, în timp ce dimensiunea interioară este reprezentată de Taṣawwuf, termenul arab original pentru ceea ce este desemnat în mod obișnuit prin „sufism”, manifestat, în special, prin ordinele și confreriile sufite (ṭarīqa, la plural ṭuruq).

Deși confreriile sufite au un caracter inițiatic, unele dintre acestea au cunoscut o răspândire largă în rândul populației, în special în anumite medii rurale din regiuni precum Turcia, Africa sau India. În cadrul acestor ṭuruq pot fi distinse, în mod schematic, două niveluri. Primul este unul extins, reprezentând o prelungire a exoterismului și fiind alcătuit din mutabarrikūn, adică membrii care beneficiază de baraka și practică recitarea wird-ului, fără a urmări o aprofundare doctrinară sau inițiatică. Cel de-al doilea nivel este constituit din sālikūn, cei care urmăresc efectiv depășirea perspectivei exclusiv exterioare, angajându-se atât în practică, cât și în înțelegerea doctrinei și în progresul spiritual propriu-zis. Din punct de vedere numeric, categoria sālikūn este, în mod evident, mult mai restrânsă.

Schuon interpretează primul nivel drept o formă de „exo-ezoterism” sau de „sufism popular”, caracterizat prin predominanța elementelor exterioare și prin prezența unor excese sentimentaliste, ascetice și devoționale. În opoziție, al doilea nivel este definit drept un „sufism chintesențial”, de natură pur metafizică și intelectuală, situat dincolo de formele religioase exterioare. Pornind de la această distincție, autorul își propune, așa cum sugerează și titlul lucrării, să înlăture toate „vălurile” care împiedică înțelegerea autentică a sufismului și să conducă cititorul către înțelegerea „sufismului chintesențial”, pur, intelectual și eliberat de toate învelișurile accidentale. Pentru Schuon, „chintesența” desemnează nivelul cel mai înalt al doctrinei sufite.

În concordanță cu acest obiectiv, lucrarea este structurată în șapte capitole. Primul capitol, intitulat „Elipsa și hiperbolismul în retorica arabă”, analizează prezența figurilor de stil - precum elipsa, hiperbola, metafora, sinecdoca sau tautologia - în ansamblul literaturii arabe, de la poezie și proză până la textele filosofice și religioase, inclusiv Coranul. Schuon explică particularitățile stilului literar arab și dificultățile de ordin lingvistic care decurg din acesta, pentru a facilita înțelegerea textelor sufite.

Cel de-al doilea capitol, „Simbioza exo-ezoterică”, este consacrat prezentării unor aspecte esențiale ale mentalității arabe, precum și dificultăților generate de exprimarea și adaptarea limbajului ezoteric sufit la cadrul exoterismului islamic.

În capitolul al treilea, „Paradoxurile unui ezoterism”, autorul dezvoltă o serie de reflecții critice asupra unor maeștri sufiți din trecut, criticând excesele anumitor exegeți în interpretarea Coranului, precum și anumite „extravaganțe” de natură moralistă și ascetică. Totodată, Schuon formulează o critică a sentimentalismului, pe care îl definește drept „falsificarea Adevărului în favoarea a ceea ce iubim”.

Al patrulea capitol, „Premisele umane ale unei dileme religioase”, tratează problema diversității mentalităților umane și a modului diferit în care acestea au acces la adevărurile transcendente, recurgând la teoria hindusă a castelor. În acest context este propusă o ierarhizare a tipurilor fundamentale de mentalitate umană sub forma unor caste tipologice, interpretate prin raportare la islam.

Capitolul al cincilea, „Urmărind noțiunea de filosofie”, pornește de la întrebarea dacă sufiții pot fi considerați filosofi și dezvoltă o reflecție asupra naturii autentice a filosofiei și a relației acesteia cu teologia și metafizica. Potrivit lui Seyyed Hossein Nasr, important filosof musulman, islamolog și profesor la George Washington University, lectura acestui capitol a contribuit în mod semnificativ la orientarea unor filosofi francezi către gândirea tradițională și către opera lui Schuon.

Odată cu cel de-al șaselea capitol, „Ezoterismul chintesențial al islamului”, sunt depășite toate „vălurile” de natură lingvistică, psihologică, confesională și culturală, precum și ceilalți factori care împiedică înțelegerea adecvată a sufismului. Autorul ajunge astfel la ceea ce numește „chintesența”, prezentând în mod sistematic doctrina sufită propriu-zisă. Acesta constituie nucleul conceptual al întregii lucrări. Titus Burckhardt aprecia că acest capitol reprezintă, probabil, cea mai profundă expunere a sufismului publicată în Occident până la acel moment.

Ultimul capitol, „Dimensiuni ipostatice ale Unicității”, revine, în locul unei concluzii propriu-zise, la sinteza metafizică dezvoltată de Schuon în alte lucrări, referitoare la simbolismul ezoteric al formulei Shahādah, mărturisirea de credință islamică. În concepția autorului, această formulă concentrează întreaga doctrină a Advaita Vedānta („Doctrina Non-Dualității”) în cadrul islamului.

În concluzie, Sufismul: văl și chintesență constituie o lucrare fundamentală nu doar pentru înțelegerea sufismului, ci și pentru surprinderea dimensiunii intelectuale, autentice și originare a islamului în ansamblul său. Prin perspectiva sa metafizică și prin intenția de a distinge esențialul de elementele exterioare, Schuon propune o interpretare a sufismului care depășește atât abordările istorico-descriptive, cât și pe cele exclusiv confesionale, oferind acces la ceea ce el consideră a fi nucleul doctrinar și spiritual al tradiției islamice care îi dă forța și vitalitatea de necontestat.

O recenzie de Cristi Rusin (istoric, traducător)