Puține opere au rămas vii aproape trei mii de ani fără să-și piardă puterea de a spune ceva esențial despre natura umană. Odiseea lui Homer este una dintre ele. De fiecare dată când lumea pare să se schimbe radical, cititorii se întorc la povestea lui Ulise și descoperă în ea alte întrebări decât cele pe care le văzuseră generațiile dinaintea lor. Pentru grecii antici era epopeea unui erou care încerca să revină în regatul său. Pentru Renaștere, era povestea inteligenței care învinge forța. Astăzi, într-o epocă marcată de migrație, războaie, schimbări profesionale și crize personale, Odiseea pare să vorbească despre ceva și mai apropiat: dificultatea de a te întoarce la propria viață după ce experiențele te-au schimbat.

Anunțul unei noi ecranizări semnate de Christopher Nolan a readus epopeea lui Homer în atenția publicului, dar fascinația pentru această poveste nu a început și nu se va sfârși odată cu un film. De aproape trei milenii, Odiseea continuă să fie reinterpretată pentru că fiecare generație găsește în ea altceva. Unii văd aventura, alții văd mitologia greacă, iar alții descoperă o meditație asupra identității și a maturizării. Poate că acesta este adevăratul motiv pentru care Ulise rămâne unul dintre cele mai puternice personaje create vreodată.

Printre cei care au încercat să explice această forță a mitului s-a numărat și Joseph Campbell, istoric al religiilor și cercetător american care a dedicat zeci de ani studiului mitologiilor lumii. Cunoscut mai ales pentru teoria „călătoriei eroului”, Campbell considera că marile mituri supraviețuiesc fiindcă nu vorbesc despre oameni și locuri îndepărtate, ci despre experiențe pe care fiecare generație le trăiește în forme diferite. 

La prima vedere, povestea pare simplă. După zece ani de război la Troia, regele din Ithaca încearcă să ajungă acasă. Drumul, care ar fi trebuit să dureze doar câteva săptămâni, se transformă într-o călătorie de încă zece ani. În acest timp, corăbiile îi sunt distruse, tovarășii mor unul câte unul, iar fiecare nouă insulă îi pune în față o încercare diferită. Întâlnește ciclopi, sirene, zei, nimfe și creaturi fantastice care au alimentat imaginația lumii occidentale timp de secole.

Și totuși, dacă acestea sunt doar suprafața poveștii?

Campbell propune să privim aceste episoade dintr-o altă perspectivă. Monștrii, furtunile și întâlnirile cu ființe supranaturale nu sunt doar obstacole spectaculoase, ci simboluri ale unor experiențe omenești. Miturile folosesc imagini extraordinare pentru a vorbi despre lucruri greu de exprimat în limbaj direct: frică, ispită, pierdere, maturizare sau nevoia de a renunța la o identitate care nu mai poate exista.

Poate că acesta este și motivul pentru care Homer începe povestea după încheierea războiului. În mod firesc, ne-am aștepta ca marea victorie asupra Troiei să fie punctul culminant al epopeii. În schimb, ea rămâne în trecut. Gloria există deja. Faima a fost câștigată. Ceea ce urmează este mult mai dificil: revenirea la o viață obișnuită.

În fond, aceasta este una dintre marile intuiții ale lui Joseph Campbell. Miturile rezistă nu pentru că descriu aventuri extraordinare, ci pentru că surprind transformări pe care fiecare generație le recunoaște în propria experiență. Călătoria lui Ulise vorbește despre răbdare, pierdere, renunțare și maturizare, despre felul în care timpul modelează un om până când acesta ajunge să se privească altfel decât o făcea la începutul drumului.

„O caracteristică semnificativă a acestei mari epopei care narează aventura interioară pe o mare a nopții este reprezentarea călătorului ca pe acela care nu dorește să rămână în niciunul dintre locurile în care se oprește. Pe tărâmul lotofagilor, acelora dintre oamenii săi care au mâncat din flori le-a pierit dorința de a se mai întoarce acasă; dar Ulise i-a adus cu forța înapoi la corăbii, i-a legat fedeleșși a pornit mai departe. Și chiar și în timpul popasului său idilic pe insula lui Calipso, este adeseori surprins singur pe țărm, contemplând marea în depărtare, în direcția casei sale." (Joseph Campbell, Miturile care ne învață să trăim)