Faptul că părinții nu dispar niciodată, chiar dacă trupul lor ajunge să nu mai aparțină acestei lumi, nu mai este o necunoscută pentru cititorii de aici. Nu, ei nu ne părăsesc, iar influența lor se simte la fiecare pas de experiență de la vârsta adultă. Ei devin obiecte interne. Vocea lor devine vocea noastră. Privirea lor se simte în căutătura ochilor noștri. Modul în care au mușcat din viață, cu poftă, sau dimpotrivă, cu tot neamul de inhibiții, se simte în papilele noastre gustative. Până și îmbrățișarea noastră poartă urmele felului în care s-au lăsat iubiți sau au iubit.

Da, ne purtăm părinții și prin ei pe bunici și pe strămoși la nivel celular. Suntem la propriu carne și minte din carnea și mintea lor. Fie că ne place, fie că nu. Și o facem cu măsura durerii provocărilor existențiale prin care au trecut. Mai ales dacă experiențele copleșitoare ale vieții lor nu au fost elaborate, trecute prin filtrul introspectiv care să așeze sens și pentru ei și pentru noi.

Dar, iată, Nadia și George poartă cu ei aceste adevăruri în relația lor de cuplu, doar că nu știu asta despre ei. Nu știu că spațiul relației lor este mai curând unul psihic, de compulsie la repetiție a unor dureri vechi pe care le poartă cu ei de mici. Și pe care le-au adus aici, ca pe niște umbre care au bântuit și viețile părinților și bunicilor lor. 

Nadia și George sunt dependenți unul de celălalt și, deși fiecare ar spune despre el că este nefericit cu partenerul, niciunul nu poate pleca. Nadia crede că George nu s-ar descurca fără ea. L-a luat de crescut. De la începutul relației lor, fără să-și dea seama. A început să se comporte mai curând ca o mamă anxioasă, să-l organizeze, să-i propună activități, să preia cât mai multe din responsabilitățile micului apartament în care s-au mutat împreună. Să-i spele hainele, că doar nu mai e ca pe vremea bunicii, să te duci la râu și să freci cu săpun făcut din leșie, ce-i așa mare brânză să pui o mașină de spălat, să pregătească feluri de mâncare, să-i pună în farfurie, așteptând recunoștință pentru timpul și efortul de a descoperi pe instagram și încerca o rețetă delicioasă de bostănei pane și tocăniță de bame.

Și toate astea, cu mai mult entuziasm la început și din ce în ce mai multe resentimente în ultimii ani ai relației lor. Cum așa? Cum au ajuns în punctul în care George ar vrea să plece, este din ce în ce mai puțin implicat, ba chiar pasiv, și Nadia a devenit un fel de bombă cu ceas întârziat pentru reproșuri și țipete?

Nadia nu știe despre ea că este copleșită. A adăugat zi de zi tot mai multe pe listă, chiar dacă George îi spune de multe ori: “Ți-am cerut eu să faci asta pentru mine? Și, oricum, decât să suport să-mi scoți ochii pentru câte faci pentru mine, mai bine lipsă. Nu-mi trebuie nimic, zău!”

Nadia nu știe că prin furia din pieptul ei strigă și suferințele femeilor din neamul ei, care și-au definit valoarea prin îngrijirea bărbatului și a copiilor cu prețul abandonului de sine.

George se simte și el copleșit de crizele de furie din ce în ce mai frecvente ale iubitei. Ca și cum totul la el ar fi greșit, nepotrivit și ar călca în străchini cu ea, indiferent dacă o ia la stânga sau la dreapta. Și visează tot mai mult momentul în care se va retrage de tot. “Dacă tot nu mă vezi bun de nimic, măcar să-ți dau motive să mă urăști. O să vezi tu cum o să-ți fie când voi pleca.”

Ambii cred despre celălalt că este SURSA NEÎMPLINIRII LOR. CELĂLALT E DE VINĂ.

Din perspectivă psihanalitică, Melanie Klein, dacă i-ar fi întâlnit în cabinet, probabil ar fi interpretat că relația lor este dominată de ANXIETĂȚI PRIMITIVE. Și că fiecare dintre ei și-l reprezintă pe celălalt ca fiind simultan și indispensabil și persecutor. Tocmai pentru că și unul și celălalt au în interiorul lor această dinamică. Este și motivul pentru care separarea pare imposibilă pentru moment: pentru că nu poți să tai bucata din tine pe care relația fuzională cu partenerul ți-o pune în scenă, nu?

ÎN SPAȚIUL RELAȚIEI LOR SE REPETĂ CEEA CE A DURUT DEMULT, ÎN ALTĂ PARTE, LA O VÂRSTĂ LA CARE CORPUL LOR ERA PREA MIC ȘI SISTEMUL LOR NERVOS PREA IMATUR PENTRU A PUTEA SIMBOLIZA SUFERINȚA RESIMȚITĂ ATÂT DE ACUT. Una care le este atât de familiară și din relația de cuplu a părinților și bunicilor lor, cu variații care reproduc aceeași imposibilitate și de a trăi împreună și de a se separa.

Dar hai să ne jucăm puțin cu perspectivele. Să presupunem că, pe culmile disperării că nu înțelege ce se întâmplă cu relația ei, Nadia l-ar fi întâlnit pe Pete Walker, psihoterapeut, autorul cărții „Terapia traumei complexe C-PTSD”, publicată de curând la Editura Herald, i-ar fi citit cartea și ar fi decis să înceapă un proces de psihoterapie cu un specialist în trauma complexă.

Să ne imaginăm că în timpul ședințelor, ar fi urmat cu psihoterapeuta ei procesul propus de Pete Walker și ar fi început să tragă de firul însingurării și copleșirii pe care le  simte în relația cu George și să vadă cum ele permit forme de întărire la nivel COMPORTAMENTAL, COGNITIV, EMOȚIONAL, SOMATIC și SPIRITUAL ale unor obișnuințe vechi ale fetiței din Nadia de a-și traduce realitatea interacțională. Care ajung să fie în coliziune cu automatismele de funcționare deprinse de băiețelul din George, în familia lui de origine, la o vârstă similară.

Nadia ar fi învățat să identifice mai întâi situațiile când pășește în papucii de fetiță în relația cu George. Când are un flashback emoțional, adică redevine copilă în corp de adult, ca și cum nu ar putea reacționa decât cu mecanismele de apărare de piciulină, neconforme realității prezente.

Prezența caldă a psihoterapeutei ar fi putut să o susțină să depene ghemul instalării de către mama ei a unui Supraeu traumatogen, care la nivel relațional era resimțit de George ca o formă de control excesiv și semăna atât de dureros modului în care tatăl lui îl făcea să se simtă.

Ar fi învățat încet-încet să-și internalize o altfel de voce parentală, prin modelul blând și binevoitor de relaționare pe care psihoterapeuta i l-ar fi oferit.

Nadia și George există în fiecare dintre noi atâta timp cât mai degrabă supraviețuim vieții noastre, decât să ne deschidem către a trăi cât mai conștient și deplin emoțiile pe care zilele le stimulează în noi. Este și motivul pentru care avem atât de multă nevoie de cărți-ghid și de specialiști care să recunoască în funcționarea noastră tărâmurile lăuntrice devastate de traumă.

_____________________________

Alexandrina - Carmen Ene
(doctor în psihologie clinică, psihopatologie și procese creative)