Thomas Paine (29 ianuarie 1736 – 8 iunie 1809) a fost un activist politic, filosof, teoretician politic și revoluționar anglo-american. Unul dintre Părinții Fondatori ai Statelor Unite, Paine a fost autorul celor mai influente două pamflete de la începutul Revoluției Americane care i-a inspirat pe rebeli în 1776 să-și declare independența față de Marea Britanie. Ideile sale au reflectat retorica transnațională a drepturilor omului din epoca iluminismului.

„Așa cum sistemul de credinţă creștin a făcut o revoluţie în teologie, tot așa a făcut o revoluţie și în starea învăţăturii. Ceea ce acum poartă numele de învăţătură nu era iniţial așa ceva. Învăţătura nu constă, așa cum lasă să se înţeleagă școlile de astăzi, în cunoașterea limbilor, ci în cunoașterea lucrurilor cărora limba le dă nume.

Grecii erau un popor învăţat, însă la ei faptul de a învăţa nu consta în a vorbi greaca, tot așa cum nici la romani nu consta în a vorbi latina, la francezi în a vorbi franceza sau la englezi în a vorbi engleza. Din ceea ce știm despre greci, se pare că ei nu știau sau nu studiau vreo altă limbă în afară de a lor, iar acesta a fost unul dintre motivele pentru care au devenit atât de învăţaţi: au avut mai mult timp pentru a se dedica unor cercetări mai înalte. Şcolile grecilor erau școli de știinţă și de filosofie, și nu de limbi. Astfel, învăţătura ţine de cunoașterea lucrurilor despre care ne învaţă știinţa și filosofia.

Aproape întreaga învăţătură științifică de astăzi vine de la greci sau de la oamenii care vorbeau limba greacă. A fost astfel necesar pentru oamenii altor naţiuni care vorbeau o limbă diferită ca unii dintre ei să înveţe limba greacă pentru ca învăţătura grecilor să fie făcută cunoscută în acele naţiuni prin traducerea cărţilor grecești de știinţă și de filosofie în limba mamă a fiecărei naţiuni.

Prin urmare, studiul limbii grecești (la fel ca și al celei latine) nu a fost altceva decât corvoada lingvistului, iar limba astfel învăţată nu a reprezentat altceva decât mijlocul, unealta, ca să spunem așa, folosită pentru a obţine învăţătura grecilor. Nu făcea parte din însuși procesul învăţării și era atât de distinct de acesta încât cel mai probabil persoanele care au studiat greaca suficient pentru a traduce acele opere, precum, de pildă, Elementele lui Euclid, nu au înţeles niciuna dintre cunoștinţele conţinute în ele.

Întrucât acum nu există nimic nou ce poate fi învăţat din limbile moarte, toate cărţile folositoare fiind deja traduse, limbile au devenit inutile, iar timpul consumat în predarea și învăţarea lor este irosit. În măsura în care studiul limbilor ar putea contribui la progresul și la comunicarea cunoașterii (căci nu are nimic de-a face cu crearea cunoașterii), numai în limbile vii poate fi găsită o nouă cunoaștere, și este cert că, în general, un tânăr va învăţa mai multe de pe urma unei limbi vii într-un an decât de pe urma unei limbi moarte în șapte; și sunt rare ocaziile în care profesorul știe cu mult mai mult.

Dificultatea învăţării limbilor moarte nu izvorăște din vreo însușire abstractă superioară a acestora, ci din faptul că sunt moarte, iar pronunţia lor s-a pierdut cu desăvârșire. La fel s-ar întâmpla cu oricare altă limbă după ce devine o limbă moartă. Cel mai bun lingvist grec care există astăzi nu înţelege greaca la fel de bine cum o înţelegea un plugar grec sau o mulgătoare grecoaică; lucru valabil și pentru latină, în comparaţie cu un plugar sau o mulgătoare din rândul romanilor; iar cât privește pronunţia și expresiile idiomatice, nu atât de bine precum vacile pe care aceasta le mulgea. Ar fi, prin urmare, în avantajul stării învăţăturii să se desfiinţeze studiul limbilor moarte și să se pună accentul, așa cum se făcea iniţial, pe cunoașterea știinţifică.

Scuza care este folosită uneori pentru a susţine continuarea predării limbilor moarte este aceea că sunt învăţate atunci când copilul nu este capabil să exercite vreo altă facultate mintală în afară de cea a memoriei. Însă acest lucru este complet eronat. Mintea omenească are o înclinaţie naturală către cunoașterea știinţifică și către lucrurile ce au legătură cu aceasta. Prima distracţie favorită a unui copil, chiar înainte de a începe să se joace, este imitarea activităţilor adulţilor. Acesta construiește case cu beţigașe sau cartonașe, navighează micul ocean al unui castron cu apă cu o barcă din hârtie sau stăvilește curgerea unui fir de apă și născocește un lucru pe care îl numește moară – și se interesează de soarta operelor sale cu o grijă ce seamănă cu afecţiunea. Se duce apoi la școală, unde geniul său este ucis de studiul arid al unei limbi moarte, iar filosoful se pierde treptat în lingvist.

Însă scuza care este folosită acum pentru a continua predarea limbilor moarte nu poate fi cauza iniţială a reducerii învăţăturii la sfera limitată și umilă a lingvisticii; de aceea, cauza trebuie căutată în altă parte. În toate cercetările de acest fel, singurele dovezi ce pot fi produse sunt dovezile interne pe care lucrul respectiv le conţine, precum și probele circumstanţiale care sunt asociate cu el – în acest caz, ambele pot fi descoperite cu ușurinţă.

Lăsând astfel deoparte, pentru o altă discuţie, indignarea adusă dreptăţii morale a lui Dumnezeu prin presupunerea că El îi face pe cei nevinovaţi să sufere pentru cei vinovaţi, precum și moralitatea îndoielnică a faptului de a presupune că a luat formă de om pentru a-și găsi o scuză ca să nu execute presupusa sentinţă coborâtă asupra lui Adam – lăsând, repet, deoparte aceste lucruri, pentru o altă discuţie –, este cert că ceea ce numim sistemul de credinţă creștin, incluzând în el relatarea capricioasă a creaţiei – povestea ciudată a Evei – șarpele și mărul – ideea ambiguă a unui om-dumnezeu – ideea corporală a morţii unei divinităţi – ideea mitologică a unei familii divine –, și sistemul aritmetic creștin, potrivit căruia trei sunt una și una este trei, presupune lucruri ireconciliabile nu numai cu darul divin al raţiunii, pe care Dumnezeu a dăruit-o omului, ci și cu acea cunoaștere pe care omul o dobândește despre puterea și înţelepciunea lui Dumnezeu cu ajutorul știinţelor și prin cercetarea structurii universului zidit de Dumnezeu.

Prin urmare, cei care au pus la cale și care apără sistemul de credinţă creștin nu aveau cum să nu prevadă că progresul cunoașterii de care omul va avea parte cu ajutorul știinţei – o cunoaștere a puterii și a înţelepciunii lui Dumnezeu, manifestate în structura universului și în întreaga lucrare a creaţiei – va milita împotriva sistemului lor de credinţă și îl va pune la îndoială. În acest scop, aceștia au fost nevoiţi să reducă educaţia la o mărime mai puţin periculoasă proiectului lor, iar lucrul acesta l-au înfăptuit limitând ideea de învăţare la studiul mort al limbilor moarte.

Dacă credinţa în erori care nu sunt moralmente dăunătoare nu produce pagube, omul nu are datoria morală să se opună lor și să încerce să le îndepărteze. Nu era niciun rău moral în faptul de a crede că pământul este plat ca un fund de tocat carne, tot așa cum nu era nicio virtute morală în faptul de a crede că este rotund ca un glob. Nu era niciun rău moral în faptul de a crede că Dumnezeu nu a creat nicio altă lume în afară de aceasta, tot așa cum nu era nicio virtute morală în faptul de a crede că El a creat milioane de lumi și că infinitul spaţiului este plin de ele.

Dar când un sistem religios este făcut să se dezvolte dintr-o doctrină a creaţiei care nu este adevărată și când este unit cu aceasta într-un mod aproape inseparabil, lucrurile capătă un temei cu totul diferit. În acel moment, erorile care nu sunt moralmente dăunătoare încep să producă pagube ca și cum ele s-ar afla la originea lor. Acela este momentul în care adevărul, deși altfel indiferent în sine, se transformă într-un lucru esenţial, devenind criteriul care fie confirmă prin dovezi coroborante, fie neagă prin dovezi care contrazic realitatea religiei înseși."