Pe vremea adolescenței mele, era mai cu seamă un vis care mi se strecura recurent printre gene și-mi tulbura nopțile. Se făcea că înghițeam din greșeală bolduri sau ace și apoi mă osteneam să le prind cu degetele și să le scot din gât. De obicei, în dimineațile ce urmau unor astfel de însăilări simbolice ale creatorului nocturn, eram epuizată.

Dar ce mă surprindea și mai tare era faptul că, la scurt timp după ele, își făceau resimțită prezența și primele simptome de răceală, de gât inflamat și tuse. Și asta mă punea pe un fel de pauză de la a le face pe plac altora, unul dintre mecanismele de adaptare ale copilăriei mele.

Doar că, vă dați seama, neplăcerea înțepăturilor din esofag era un preț mult prea mare pentru un beneficiu atât de mic precum cel de a mă simți pentru câteva zile în afara oricărei presiuni de a mă conforma așteptărilor, fie ele ale mamei, ale colegilor sau ale profesorilor de la liceu.

Pe atunci nu știam ce aveam să aflu mai târziu, intuitiv, pe vremea primelor lecturi despre modul în care trupul exprimă adesea prin limbajul afecțiunilor fizice nerostitele frământări ale ființei. Da, îmi era încă necunoscută povestea prin care conflictele interioare inconștiente și cuvintele nespuse își pot face loc ca pe o pânză în trup. Cât să iasă în față ca un fel de susur dureros al celulelor și să nu mai poată fi ignorate.

Pentru cine are ochi să le vadă și urechi să le audă tâlcul, pentru că el se află acolo, ascuns bine de conștient, dar așteaptă să fie descoperit pentru a te reda ție mai întreagă/întreg, vie/viu, mai aproape de ceea ce ai fi devenit dacă nu ar fi fost toate acele tentative procustiene de a te ciopli din ceea ce nici adulții copilăriei tale nu știau că proiectează asupra ta.

Azi cred cu toată făptura mea că bolile au și o componentă psihosomatică. Și, da, sunt convinsă că nu e ușor să găsești cheia de acces către sensul ascuns al suferințelor de toate națiile, fie ele manifestate fizic, mintal sau poate relațional, mai ales ale celor care își iau formă prin tine, prin organele, pielea și gândurile tale.

Și mai cred și că e nevoie să iei în calcul mulți factori, mulți-mulți, fără să te învinovățești dacă se întâmplă să fii purtătorul unui mister de neînțeles care se manifestă prin corpul sau prin mintea ta. Și pe care poate că nu-l vei putea desface în timp util, cât să nu dai mai departe ștafeta fiilor și fiicelor tale. Și știu, nu e simplu. Deloc.

Nu e ușor să fii prieten cu tine când doare, fără să arăți cu degetul spre tine, ca și cum ești iremediabil defect. Nu, nu e ușor să nu le repeți gestul, care s-a luat și de tine ca scaiul prin puterea imitației și să renunți la claxonul culpabilizării și să-l înlocuiești cu sunetele de harpă ale curiozității față de micuța sau micuțul care te locuiește cu toate momentele în care emoțiile sale nu au fost însoțite cu bunăvoință de cei mari.

Pe vremea studiilor mele liceale, nu îți puteai permite ușor să contești atitudinea unui profesor și asta chiar și în momentul în care toate capetele de acuzație ale bunului simț ar fi indicat spre el. Nu, autoritatea cadrului didactic era sacrosantă și pedepsele pentru îndrăzneala de a vorbi despre nedreptate în fața magisterului puteau fi adeseori sadice. Unde mai pui că avea puterea de a tăia și spânzura în catalog și o făcea adesea cu elevii cu tendințe mai rebele. Din păcate.

Ori eu eram destul de timidă și mi-am înghițit multe cuvinte pe atunci. Și în fața profesorilor, și în fața unor colegi și în fața mamei și a altor adulți, mai ales când simțeam că mă amenință cu retragerea afecțiunii, a susținerii, a aprecierii sau cu tot neamul de supărări și forme de șantaj. Da, am plătit în adolescența mea de multe ori prețul de a-mi închide singură gura de teama de a nu fi respinsă, inadecvată.

Pe atunci nu aveam cărți-ghizi precum Corporalizarea emoțiilor, de Raja Selvam, creatorul metodei Integral Somatic Psychology, publicată la Editura Herald și nici consileri școlari sau prieteni psihoterapeuți. Și, vai, cât de mare nevoie aș fi avut de ei, pentru că multe dintre cărările astea dinspre unitatea minte inconștientă-corp spre suprafața funcționării cognitiv-comportamental-afective mi le-am desțelenit singură, în mulți ani de de studii și de mers de-a bușilea printre texte, formări și conversații cu oameni la fel de pasionați de universul psihicului nostru cel de toate zilele ca și mine.

Și cât de surprinsă am fost să văd cum au dispărut în câteva ore simptomele unei răceli când am tras prima oară de firul ascuns al emoției și al cuvintelor care se împotmoliseră acolo, în gât.

Cum? M-ați putea întreba și dacă ar fi să vă propun un joc, altul decât cel pe care l-am descoperit eu intuitiv atunci, pe la vreo 20 și ceva de ani, da, să presupunem că îl aducem pe Raja Selvam aproape de noi, prin cartea publicată la Herald și că simptomul ar fi asemănător, unul de inflamare a gâtului. Cum ar putea să ne îndrume el să ne apropiem mai mult de vocea ascunsă a somatizării noastre?

Ei, textul lui cuprinde și un protocol în șapte pași al corporalizării emoției (p.330), cu alte cuvinte, un set de instrumente care să ne permită să tolerăm să simțim în mai multe părți din corpul nostru emoții care nu au fost îngăduite de cele mai multe ori pe vremea când eram pici/piciuline și pe care le resimțim la fel de copleșitoare ca pe vremea când corpul și creierul nostru erau încă prea nedezvoltate pentru a le putea face față fără sprijinul reglator al unui adult conținător.

Prin urmare, un prim pas ar fi cel al identificării situației care ne-a dat de furcă în vecinătatea apariției simptomelor și câteva întrebări ajutătoare ar putea să ne sprijine în acest sens:

• Ce anume m-a deranjat atât de tare în ultima vreme/ m-a supărat/ am simțit că nu pot gestiona și nici nu am avut spațiu să exprim?
• Ce aș fi vrut să spun și cui și nu am avut loc sau nu mi s-a îngăduit să spun?

Odată identificată situația, pasul următor presupune să încerc să-i prind nuanța afectivă (multe situații relevă un cocktail de afecte, eu o aleg pe cea care iese mai tare în față).

• Care a fost emoția cea mai pregnantă de atunci?
  • A fost furie, frică, revoltă, vinovăție, rușine, dezgust etc?
  • Aici nu ar strica să aveți acasă și un glosar al trăirilor afective pentru a putea nuanța și mai specific modul unic în care ați trăit experiența.
• Dacă nu o pot identifica, pot rămâne doar cu a o numi “disconfort, stare de rău”.

Pentru pașii următori vei avea nevoie să devii ceea ce nici ai tăi nu au putut să fie pentru tine când erai mic și aici este și motivul pentru care, la început, este de dorit să încerci să testezi gustul unei astfel de abordări însoțit/ă de un specialist, ca să adaugi și puterea unui altfel de exemplu- cel al unei prezențe relaționale care să te susțină să dilați emoția în corp.

Și ce înseamnă asta oare, să dilați emoția în corp?

Să identifici locul din trup în care o simți mai intens, să-i permiți să fie și să ocupe treptat tot mai mult spațiu din tine, să coboare sau să urce până îți cuprinde toată fiziologia, ceea ce nu e simplu de îngăduit, nu? Că doar de asta fugi și acum ca săgeata pe linie de atât de multe emoții!

Prin urmare, pentru fiecare floare de emoție există cel puțin o licoare de carte sau de metodă de psihoterapie care să te ajute să te împrietenești cu ea!

_____________________________

Alexandrina - Carmen Ene

(doctor în psihologie clinică, psihopatologie și procese creative)