Există cărți care luminează drumul prin rigoare științifică, și există cărți care ating sufletul prin căldură și umanitate. Vindecarea părților fragmentate ale Sinelui cuprinde ambele aspecte în același timp. Janina Fisher reușește să transforme un subiect complex, precum trauma și disocierea, într-un limbaj care se citește cu ușurința unei povești și se simte cu greutatea unui adevăr interior și ne invită într-o călătorie către intimitatea cea mai fragilă a psihicului: aceea în care sinele nu mai este unitar, ci fărâmițat în bucăți ce poartă memoria traumei. Ea reușește să îmbine neuroștiința, psihoterapia corporală și abordările orientate către părți într-un limbaj limpede, cald și profund uman. Lectura curge ca un dialog cu propria ta lume interioară, iar fiecare capitol este o punte spre înțelegere și vindecare.

Cartea Janinei Fisher este unul dintre cele mai coerente poduri între neurobiologia traumei, modelele disocierii și munca clinică orientată către părți. Nu este doar „încă o carte despre traumă”, ci un ghid practic ce mută centrul de greutate dinspre „Ce s-a întâmplat?” către „Ce se întâmplă în tine, aici și acum, când trece prin tine amintirea?”, cu obiectivul de a transforma alienarea de sine în auto-compasiune și siguranță internă. Fisher integrează elegant idei din psihoterapia senzoriomotorie, IFS, mindfulness și hipnoză clinică, într-un limbaj accesibil atât terapeuților, cât și clienților. Nu este doar despre suferință, ci despre felul în care mintea și corpul încearcă să supraviețuiască atunci când viața a fost de nesuportat. Și mai ales, este despre posibilitatea de a aduce la aceeași masă toate fragmentele din noi, pentru ca ele să poată respira împreună.

Trauma ca moștenire neurobiologică

„Trauma lasă în urmă corpuri care reacționează ca și cum pericolul n-ar fi trecut niciodată.”

Această propoziție concentrează adevărul dureros al traumei: ceea ce am trăit nu rămâne doar o amintire, ci devine o amprentă vie, inscripționată în corp și în sistemul nostru nervos. Din punct de vedere neurobiologic, amygdala rămâne în alertă, ca un gardian care nu mai știe să stingă alarma; hipocampul, responsabil cu orientarea temporală a amintirilor, își pierde busola și nu mai reușește să spună „aceasta este doar o amintire”; cortexul prefrontal, care ar trebui să aducă liniște și să regleze emoțiile, devine prea slab pentru a contracara furtuna interioară.

În terapie, vedem adesea acest paradox: clienți care pot descrie cu claritate rațională faptul că sunt în siguranță, dar al căror corp tremură, se încordează sau se prăbușește ca și cum ar fi din nou în mijlocul pericolului. Ei spun: „Știu că sunt aici, dar simt că sunt acolo.” Această disonanță între gând și senzație este esența traumei: trecutul nu a fost integrat în istoria personală ca un fapt din trecut, ci continuă să locuiască în prezent.

Imaginea este aceea a unei case unde alarma de incendiu se declanșează în fiecare dimineață, chiar dacă focul a fost stins de mult. Locuitorii nu mai pot distinge între pericolul real și cel închipuit, între prezent și trecut. Fiecare zgomot, fiecare miros, fiecare privire declanșează același mecanism de apărare. În loc să trăiască în prezent, oamenii continuă să supraviețuiască în trecut.

Din perspectivă clinică, aceasta înseamnă că obiectivul terapiei nu este doar accesarea amintirilor traumatice, ci mai ales recalibrarea acestui „sistem de alarmă” care a rămas blocat. Vindecarea începe atunci când corpul învață din nou să recunoască siguranța, să distingă între trecut și prezent, să își găsească ritmul firesc.

Limbajul părților – alfabetul interior

„Când spunem «o parte din mine urăște asta», începem deja să reducem povara rușinii, pentru că nu mai suntem definiți de acel sentiment.”

A învăța să te adresezi propriilor fragmente de sine este ca și cum ai deprinde un nou alfabet interior. Este primul pas spre a descoperi că ceea ce părea un haos de trăiri contradictorii are de fapt o structură, o ordine proprie. În psihologia traumei, acest proces de diferențiere se numește dezamalgamare: desprinderea sinelui conștient de stările traumatice care l-au acaparat.

În loc de „Eu sunt furios”, apare formularea „O parte din mine se simte furioasă”. În loc de „Eu sunt rușinat”, putem spune „O parte din mine poartă rușinea”. Dintr-o dată, ceea ce părea o condamnare totală devine doar o experiență parțială, localizată. Acest pas mic deschide însă un spațiu enorm: spațiul reflexiv, capacitatea de mentalizare prin care omul poate să observe și să numească ceea ce trăiește, fără a se confunda complet cu acea stare.

Acest mod de a vorbi este mai mult decât o tehnică: este începutul unei reconcilieri. Când îți oferi voie să spui „O parte din mine”, creezi implicit și alte spații: pentru o altă parte care vrea liniște, pentru o altă parte care tânjește după apropiere, pentru o altă parte care încă se teme. Astfel, universul interior se multiplică, dar în același timp devine mai coerent.

Este ca și cum, într-o încăpere plină de umbre, aprinzi o lumânare și descoperi că nu ești întunericul însuși, ci cel care îl privește. Umbrele capătă contururi: un copil speriat, un critic sever, o voce protectoare. Când înveți să le recunoști și să le numești, ele nu mai par amenințări misterioase, ci chipuri distincte care cer să fie înțelese.

În terapie, efectul acestei forme de expresie este profund. Când un client reușește să spună: „O parte din mine se simte vinovată pentru ce s-a întâmplat, dar o altă parte își dorește să fie înțeleasă”, rușinea nu mai apasă cu aceeași greutate. Sentimentul nu mai este întregul adevăr despre persoană, ci devine o voce printre altele, care poate fi ascultată, discutată și în final, integrată.

Acest grai interior transformă alienarea în apartenență. Părțile încetează să mai fie dușmani și devin interlocutori. Așezate la aceeași masă, încep să își spună poveștile. Iar în acel dialog, sinele central se conturează din nou, nu ca un dictator peste fragmente, ci ca un moderator blând care ascultă fiecare glas.

Relația terapeut–client – de la reparație la conducere interioară

„Rolul terapeutului nu este să repare, ci să ajute clientul să devină propriul lider intern.”

Această propoziție a Janinei Fisher schimbă felul în care putem înțelege actul terapeutic. Timp îndelungat, terapia a fost privită prin prisma unei relații de tip „cel care știe” și „cel care nu știe”, „cel care repară” și „cel care este stricat”. Fisher demontează această paradigmă și o înlocuiește cu o viziune mult mai umană: terapeutul nu este un meșter care adună cioburi și le lipește, ci un martor constant care creează condițiile pentru ca persoana să-și descopere propria capacitate de a-și organiza fragmentele interioare.

În psihologie, acest proces este explicat prin conceptele de co-reglare și internalizare a funcțiilor parentale. La început, clientul se sprijină pe terapeut pentru a-și regla emoțiile și reacțiile: calmul vocii, ritmul respirației, privirea plină de siguranță și prezența constantă devin un sprijin extern pentru un sistem nervos care, mult timp, a trăit doar în alertă sau în închidere. Treptat însă, ceea ce este primit din afară începe să fie preluat în interior. Omul descoperă că poate să-și ofere singur acea liniște, că poate deveni propriul său părinte suficient de bun, propriul sprijin și adăpost.

Aceasta schimbare este vizibilă în transfer și contratransfer: la început, terapeutul este proiectat ca salvator sau ca figură parentală ideală. Pe parcurs, această energie se transformă: clientul învață să-și ia înapoi propriul rol de conducător intern, iar terapeutul devine mai degrabă un martor și un însoțitor, nu un reparator atotputernic.

Imaginea care se conturează este aceea a unei corăbii aflate pe o mare agitată. Înăuntru, echipajul – părțile interioare – țipă fiecare altă direcție: una vrea să fugă, alta vrea să se ascundă, alta cere să lupte. Terapeutul se așază lângă client și nu ia cârma în mâini, ci îl învață pe el să o țină. La început, mâinile îi tremură, valurile par de nestăpânit, dar cu sprijin și exercițiu, clientul învață să conducă nava. Într-o zi, vocile echipajului devin mai clare, mai organizate, iar corabia începe să plutească într-o direcție aleasă, nu impusă de furtună.

Acest proces este fundamental în lucrul cu trauma. Dacă terapeutul ar încerca să repare în locul clientului, ar întări dependența și ar perpetua vechile tipare de neputință. Dar atunci când creează cadrul în care clientul devine propriul lider, apare ceea ce Fisher descrie ca reconstrucția sinelui: un sine central capabil să asculte părțile, să le înțeleagă și să le conducă.

În cabinet, acest moment se recunoaște ușor: clientul începe să spună „Am reușit să mă liniștesc singur”, „O parte din mine s-a speriat, dar am putut să o ascult și să o țin aproape”. Este dovada că relația terapeutică nu a creat doar alinare temporară, ci a născut o competență internă durabilă. Astfel, rolul relației nu este de a lipi cioburi, ci de a cultiva în interior un centru capabil să strângă fragmentele cu răbdare și blândețe. Nu reparăm ceea ce a fost frânt, ci ajutăm persoana să devină artizanul propriei sale reconstrucții.

Atașamentul traumatic – iubirea care rănește

„Aceleași persoane de care am avut nevoie pentru supraviețuire au fost și cele care ne-au rănit.”

Această afirmație a Janinei Fisher surprinde cu simplitate dureroasă paradoxul central al atașamentului traumatic. Pentru copil, părintele este atât sursă de protecție, cât și sursă de pericol. Este mâna care hrănește și aceea care lovește. Este brațul care ar trebui să ocrotească și cel care uneori respinge sau pedepsește. Această dublă față a relației de atașament creează un conflict imposibil de rezolvat la vârste fragede, iar soluția psihicului este fragmentarea.

Psihologic, aici se formează scindări interne: o parte tânjește cu disperare după apropiere, în timp ce o altă parte se ridică ca un zid protector, respingând orice legătură. În limbajul teoriei disocierii structurale, vorbim despre părți ale personalității orientate către atașament și părți orientate către supraviețuire. Acestea nu pot conviețui în armonie, pentru că una dorește să se apropie, iar cealaltă strigă „Pericol!”.

În viața adultă, acest conflict se reactivează în relațiile semnificative. Oamenii caută conexiune, dar în momentul în care o obțin, se tem de ea și o sabotează. Dorința de apropiere și frica de rănire se ciocnesc într-un dans obositor, unde fiecare pas înainte e urmat de o retragere. Acesta este tiparul clasic al relațiilor ambivalente: apropiere și respingere, dorință și teamă, iubire și fugă.

În terapie, aceste dinamici apar adesea în transfer. Clientul simte că are nevoie de terapeut, dar se teme să nu fie rănit din nou. Se deschide și apoi se închide brusc, își dorește să fie văzut și în același timp se rușinează pentru vulnerabilitatea sa. Pentru terapeut, acest paradox cere răbdare și consecvență: să fie prezent, dar să nu forțeze; să ofere căldură, dar să tolereze respingerea.

Imaginea este aceea a unei uși care se deschide și se închide simultan. Partea copilului interior bate la poartă, dorind să intre și să primească îmbrățișarea de care nu a avut parte. În același timp, partea protectoare închide zăvoarele, convinsă că dincolo se află doar primejdie. Vindecarea nu înseamnă alegerea uneia dintre părți, ci recunoașterea ambelor: da, ai nevoie de apropiere și da, te temi. Numai prin această recunoaștere poate începe procesul de reconciliere.

Ceea ce aduce speranță este că, în relația terapeutică, se poate crea o experiență nouă: aceea de a descoperi că apropierea nu aduce inevitabil durere. Atunci când clientul îndrăznește să rămână cu ușa întredeschisă și vede că nimeni nu forțează intrarea, se naște în timp o încredere nouă. Este începutul unui atașament securizant dobândit, în care persoana învață că există și relații care nu rănesc, ci vindecă.

În esență, atașamentul traumatic este o poveste despre iubirea care a purtat în ea și violența. Terapia rescrie treptat această poveste, nu prin negarea trecutului, ci prin introducerea unei noi experiențe: aceea că iubirea poate fi și blândă, și sigură.

Părțile suicidare și autodistructive – mesagerii durerii

„Chiar și cele mai distructive comportamente au avut cândva o intenție de protecție.”

Această afirmație tulburătoare din paginile cărții schimbă radical felul în care putem privi ceea ce, în mod obișnuit, etichetăm drept „simptome periculoase” sau „acte iraționale”. În realitate, tendințele suicidare, automutilarea sau dependențele sunt expresii ale unor părți interne care încearcă, cu resursele lor limitate, să ofere alinare unei suferințe ce pare imposibil de suportat.

Psihologic, aceste comportamente apar ca strategii de reglare emoțională extremă. Atunci când durerea psihică devine insuportabilă, mintea și corpul caută o supapă: o rană fizică poate distrage atenția de la un gol interior copleșitor; o substanță aduce pentru câteva clipe liniștea pe care sistemul nervos nu o poate regăsi altfel; ideea morții apare ca singura cale de a pune capăt unei suferințe nesfârșite. Toate acestea sunt încercări maladaptive ale unor părți interioare de a supraviețui.

În terapie, aceste părți sunt adesea percepute inițial ca inamici: clientul spune „Mă urăsc pentru că fac asta”, „Partea asta vrea să mă distrugă”. Rolul terapeutului este să ajute la schimbarea perspectivei: nu sunt dușmani, ci mesageri. Ele strigă disperat că povara este prea grea. În loc să fie combătute cu forța, ele au nevoie să fie ascultate și înțelese.

Imaginea care se conturează este aceea a unui incendiu în propria casă. Flăcările par distrugătoare, dar ele arată că undeva, în adânc, a fost o iarnă atât de cruntă încât singura soluție a fost să aprinzi focul. În același fel, părțile autodistructive aprind durerea pentru a face vizibilă o suferință care altfel ar fi rămas invizibilă și negată.

Din perspectivă clinică, este esențial ca aceste părți să fie abordate cu compasiune informată. Nu putem cere dispariția lor bruscă, pentru că ele au jucat un rol vital în supraviețuirea persoanei. Putem însă să negociem cu ele, să le oferim alternative mai sigure: tehnici de reglare corporală, strategii de autoliniștire, spații de exprimare a emoțiilor reprimate. O parte suicidară poate fi invitată să vorbească despre ce vrea să oprească, o parte care se taie poate fi întrebată ce încearcă să exprime în locul cuvintelor pe care nu le-a avut.

În timp, prin acest dialog, părțile descoperă că nu mai sunt singure în misiunea lor imposibilă. Că există acum un sine central și un terapeut care le pot asculta și sprijini. Și, odată ce durerea lor este recunoscută, nevoia de a recurge la soluții extreme se diminuează. Astfel, ceea ce părea o forță de distrugere se dezvăluie ca o încercare de salvare. Dincolo de gesturile violente sau de gândurile negre, se află mereu aceeași nevoie simplă și profundă: nevoia de a fi ținut, de a fi înțeles, de a fi în siguranță.

Disocierea și vindecarea relației cu trecutul

„Nu putem rescrie trecutul, dar putem vindeca relația noastră cu el.”

Această propoziție simplă și puternică a Janinei Fisher atinge inima întregului proces terapeutic. Trecutul nu poate fi schimbat: ceea ce s-a întâmplat rămâne parte din istoria personală. Însă felul în care acest trecut continuă să locuiască în noi, să ne definească și să ne dicteze reacțiile, poate fi transformat.

Psihologic, aici intrăm în domeniul disocierii. Trauma fragmentează experiența, rupând legăturile dintre senzații, emoții, gânduri și identitate. O parte rămâne blocată în trecut, retrăind scene traumatice ca și cum ar avea loc din nou, iar o altă parte încearcă să trăiască în prezent, negând sau minimalizând suferința. Această scindare este o formă de protecție, dar în timp devine și o sursă de alienare: omul nu mai simte că este un întreg, ci o colecție de bucăți care se contrazic și se exclud reciproc.

În cabinet, acest lucru se vede în episoadele de „aici și acolo” simultan. Clientul poate fi așezat în fotoliu, dar corpul său tremură ca și cum ar fi din nou copil în fața agresorului. Poate vorbi calm, dar privirea i se pierde, semn că o parte din el s-a retras pentru a nu simți. Aceste momente nu sunt „pierderi de control”, ci expresia unei memorii traumatice implicite care nu a fost integrată.

Imaginea este aceea a unui tablou dureros agățat în mijlocul sufrageriei. În fiecare zi, treci pe lângă el și rana se redeschide. Nu poți arunca tabloul, face parte din viața ta. Dar poți decide să îl muți într-un muzeu interior, într-o galerie unde este privit cu respect, dar unde nu mai invadează fiecare colț al casei.

Procesul terapeutic urmărește exact această mutare: nu eliminarea amintirilor, ci transformarea relației cu ele. Tehnicile orientate pe corp, cum sunt cele din psihoterapia senzoriomotorie, ajută clientul să rămână în fereastra de toleranță, să observe senzațiile fără a fi înghițit de ele. Lucrul cu părțile interioare creează un dialog: partea rănită este ascultată, partea protectoare este respectată, iar sinele central devine mediator.

În timp, ceea ce părea o rană deschisă devine cicatrice. Durerea nu dispare complet, dar se așază într-un alt raport cu prezentul. Omul poate spune: „Da, mi s-a întâmplat. Și totuși, acum sunt aici. Pot să respir. Pot să trăiesc.” Aceasta este adevărata vindecare: nu rescrierea trecutului, ci construirea unei noi relații cu el. Un trecut care încetează să mai fie un prizonierat și devine o parte din povestea integrată a vieții.

Atașamentul securizant dobândit – casa reconstruită

„Vindecarea începe atunci când învățăm să fim alături de noi înșine cu aceeași loialitate cu care am fost, cândva, alături de cei care ne-au rănit.”

Această propoziție a Janinei Fisher poartă în ea promisiunea transformării: de la dependența fragilă și plină de teamă față de alții, către o relație de grijă stabilă și blândă cu propriul sine. Este poate cel mai emoționant mesaj al cărții, și anume acela că putem învăța să devenim noi înșine sursa de siguranță pe care nu am avut-o.

În psihologie, acest proces poartă numele de atașament securizant dobândit. Spre deosebire de atașamentul securizant format în copilărie, prin relații constante și iubitoare, acesta se construiește la maturitate, prin experiențe corective în relația terapeutică și, treptat, prin internalizarea unei atitudini de compasiune față de sine. Este dovada că nu suntem condamnați pe viață la tiparele trecutului: chiar și după traume severe, putem învăța să ne raportăm la noi înșine și la ceilalți cu încredere și grijă.

În cabinet, acest lucru se vede în momentele de auto-liniștire autentică: clientul care, în loc să se prăbușească în rușine, își spune „Înțeleg de ce partea asta reacționează așa” sau „Pot să fiu blând cu mine acum”. Este clipa în care vocea critică interioară se domolește, iar în locul ei apare o voce de sprijin.

Imaginea este aceea a unei case care fusese cândva ruinată, cu ferestre sparte și acoperiș prăbușit. Reconstrucția nu înseamnă să ridici o clădire nouă pe alt teren, ci să refaci, cu răbdare, zidurile vechi, să le întărești, să pui ferestre luminoase și uși care se pot deschide. Toate camerele, inclusiv cele în care odinioară locuiau frica, rușinea sau disperarea, primesc acum lumină și aer. Nu mai există încăperi închise cu lacăt, ci spații unde fiecare parte a sinelui poate locui în siguranță.

Atașamentul securizant dobândit nu șterge trecutul, dar îi schimbă sensul. Dintr-o poveste despre rănire, viața devine o poveste despre reziliență și reconstrucție. Persoana nu se mai definește prin ceea ce i s-a făcut, ci prin capacitatea de a se aduna, de a se îngriji și de a-și cultiva propriul sprijin. Este, în fond, ceea ce Janina Fisher transmite în întreaga carte: că fiecare fragment interior, oricât de rănit, poate găsi un loc într-o casă unde există grijă și apartenență. Și că această casă nu se află în afară, ci în noi înșine.

De la cioburi la vitraliu

Privind în ansamblu această carte, observăm cum fiecare temă prezentată este ca un ciob de sticlă colorată, ascuțit și dureros atunci când este privit separat. Trauma ca moștenire neurobiologică arată corpul transformat într-o alarmă neîntreruptă; părțile interioare ne arată corul fragmentat al emoțiilor care nu au avut glas; relația terapeutică aduce imaginea unui cârmaci care îi predă clientului propria corabie; atașamentul traumatic descrie ușa care se deschide și se închide în același timp; părțile suicidare și autodistructive dezvăluie flăcările aprinse din dorința de supraviețuire; disocierea ne arată tabloul dureros care atârnă în mijlocul casei și nu poate fi ignorat; iar atașamentul securizant dobândit devine casa reconstruită, în care toate camerele pot fi locuite din nou.

Separat, fiecare fragment pare o povară imposibil de purtat. Împreună însă, sub lumina înțelegerii și a compasiunii, ele formează un vitraliu. Și, așa cum lumina care trece prin bucăți colorate de sticlă dă naștere unei imagini mai frumoase decât ar fi putut vreodată un singur geam curat, tot astfel fragmentele sinelui, odată adunate și așezate, alcătuiesc o poveste de viață plină de profunzime și sens.

Firul roșu care leagă toate aceste teme este drumul de la supraviețuire la viață. Totul începe cu înțelegerea faptului că trauma nu este doar o amintire, ci o moștenire înscrisă în trup și în psihic. De aici apare nevoia unui nou alfabet interior, care să permită recunoașterea glasurilor interne. Relația terapeutică oferă cadrul în care aceste voci pot fi ascultate fără teamă, iar clientul învață treptat să-și devină conducătorul propriei corăbii. Atașamentul traumatic explică de ce iubirea și rănirea sunt adesea împletite, iar lucrul cu părțile suicidare și autodistructive dezvăluie că și gesturile extreme sunt încercări disperate de protecție. Disocierea arată modul în care trecutul rămâne prezent, dar tot ea indică posibilitatea de a-l așeza într-un spațiu unde poate fi privit fără a domina viața de acum.

Iar finalul călătoriei este acela în care se naște un atașament securizant dobândit: persoana învață să fie loială sieși cu aceeași intensitate cu care, odinioară, a fost loială celor care au rănit-o. Casa interioară este din nou locuită, iar fiecare parte, oricât de dureroasă, își găsește un loc în arhitectura întregului.

Aceasta este esența pe care Janina Fisher o transmite: nu putem rescrie trecutul, dar putem schimba felul în care trăim cu el. Trauma nu dispare, dar încetează să mai fie stăpânul prezentului. Părțile nu sunt alungate, ci se așază la aceeași masă, recunoscute și respectate. Și atunci, ceea ce fusese doar supraviețuire se transformă în viață trăită deplin, unde din cioburi se naște vitraliul unei existențe întregite.

_____________________________

Celestina Dumitriu
Lect. univ. dr., psihoterapeut, psiholog clinician