Experienţa ne-a învăţat că avem o singură armă ce ne stă mereu la dispoziţie în lupta împotriva bolii mentale: descoperirea emoţională a adevărului despre istoria unică a copilăriei noastre. Este posibil, așadar, să ne eliberăm cu totul de iluzii? Istoria demonstrează că ele se furișează peste tot, că fiecare viaţă este plină de ele – poate pentru că adevărul ni se pare adesea insuportabil. Cu toate acestea, adevărul este esenţial într-o asemenea măsură, încât pierderea lui se plătește scump, luând forma unei boli grave. Pentru a deveni întregi, trebuie să încercăm, parcurgând un proces îndelungat, să ne descoperim adevărul personal, un adevăr care poate provoca durere înainte de a ne oferi o nouă sferă a libertăţii. În schimb, dacă alegem să ne mulţumim cu „înţelepciunea” intelectuală, vom rămâne în sfera iluziei și a autoamăgirii.

Răul care ni s-a făcut în copilărie nu poate fi înlăturat, întrucât nu putem schimba nimic din trecutul nostru. Putem, totuși, să ne schimbăm pe noi înșine. Ne putem reface pe noi și ne putem câștiga integritatea pierdută, alegând să acordăm mai multă atenţie cunoașterii înmagazinate înăuntrul corpurilor noastre și devenind mai conștienţi de această cunoaștere.

Această cale, deși nu este deloc ușoară, reprezintă singura modalitate prin care putem lăsa în spate în cele din urmă închisoarea invizibilă și crudă a copilăriei noastre. Devenim liberi transformându-ne din victime inconștiente ale trecutului în indivizi responsabili în prezent, conștienţi de trecutul nostru și capabili, astfel, să trăim împreună cu acesta.

Majoritatea oamenilor fac exact invers. Fără să realizeze că trecutul le determină în mod constant acţiunile prezente, evită să înveţe ceva din istoria lor. Ei continuă să trăiască în situaţia refulată din copilărie, ignorând faptul că aceasta nu mai există. Continuă să se teamă și să evite pericole care, chiar dacă au fost cândva reale, lucrul acesta nu a durat mult. Sunt conduși de amintiri inconștiente, de sentimente și nevoi refulate care determină aproape orice fac sau nu reușesc să facă.

Refularea abuzului brutal trăit în copilărie îi determină pe mulţi oameni să își distrugă propriile vieţi și pe ale altora. Cu o sete inconștientă de răzbunare, se pot angaja în acte de violenţă, distrugând case și afaceri și atacând fizic alţi oameni, folosind aceste acte pentru a ascunde adevărul de ei înșiși și pentru a evita sentimentul de disperare al copiilor chinuiţi care au fost cândva. Astfel de acte sunt comise frecvent în numele „patriotismului” sau al credinţelor religioase.

Durerea refulată se poate arăta într-un mod mai discret, ca în cazul unei femei abuzate sexual în copilărie, care și-a negat realitatea copilăriei și, pentru a nu simţi durerea, fuge permanent de trecut, folosindu-se de bărbaţi, alcool, droguri sau realizări. Ea are nevoie de un fior permanent pentru a ţine plictiseala la distanţă; nu își poate permite niciun moment de liniște, în timpul căruia să poată simţi singurătatea arzătoare a experienţei copilăriei, căci se teme de acest sentiment mai mult decât de moarte. Va continua să fugă, dacă nu învaţă că a conștientiza vechile sentimente nu este ceva fatal, ci eliberator.

Refularea durerii din copilărie influenţează nu nu-mai viaţa unui individ, ci și tabuurile întregii societăţi. Parcursul obișnuit al biografiilor ilustrează acest fapt într-un mod foarte clar. Citind biografiile artiștilor faimoși, de exemplu, rămânem cu impresia că vieţile lor au început la pubertate. Înainte de aceasta, ni se spune, ei au avut o copilărie „fericită”, „plină de mulţumiri” sau „netulburată” ori una „plină de privaţiuni”, ori „foarte stimulatoare”. Dar cum a fost cu adevărat o anumită copilărie nu pare să îi intereseze pe acești biografi – de parcă rădăcinile unei vieţi întregi nu ar fi ascunse și întreţesute în copilăria ei. Voi ilustra aceasta cu un exemplu simplu.

Henry Moore descrie în memoriile lui cum, pe când era copil, masa spatele mamei lui, ungându-l cu un ulei, pentru a-i ameliora durerile provocate de reumatism. Această lectură mi-a arătat deodată sculpturile lui Moore într-o altă lumină: femeile mari, înclinate, cu capete mici – puteam vedea acum în ele mama prin ochii băieţelului, cu capul ridicat deasupra, diminuat de perspectivă, iar spatele în faţa lui, aproape și mărit extraordinar de mult.

Această interpretare poate fi irelevantă pentru mulţi critici de artă, dar mie îmi demonstrează cât de puternic se ancorează experienţele unui copil în inconștientul lui și ce posibilităţi de expresie pot trezi în adultul care este liber să le lase în voie. Amintirea lui Moore nu are legătură cu o întâmplare traumatică și a putut astfel să supravieţuiască nealterată. Dar orice experienţe traumatizante din copilărie rămân ascunse și încuiate în întuneric, iar cheia care ne-ar ajuta să înţelegem viaţa ce urmează este ascunsă odată cu ele.