De multe ori parasesc fara sa vreau realitatea imediata, fascinat de anumite situatii care imi captiveaza total atentia. Ma atrag lucrurile care par naturale, firesti, usoare, fara urma de efort, elegante, la locul lor. Le observi pierdut, si simti cum lumea functioneaza ca unsa, cum totul este posibil. Ce sentiment de usurare. De exemplu, o dupa amiaza insorita in parc, un loc unde pensionarii se aduna sa joace sah. Privesc fara sa inteleg miscarile precise cu care muta in liniste obiecte din lemn cu forme ciudate, colorate diferit, dovada clara ca apartin unor lumi adverse aflate in aparent conflict. Cateodata o piesa dispare de pe tabla de piatra vopsita in patrate albe si negre si obosita de vreme si de ploi. Pare foarte simplu ce fac ei. Departe de a fi simplu. La sfarsit cineva castiga.
Am avut posibilitatea sa observ o sesiune de antrenament pe simulator pentru pilotii de avioane de pasageri. Un tablou de comanda plin de luminite, butoane peste butoane, leviere, manete, parghii, indicatoare digitale, grafice, analoge, o opera de arta nu alta. Cu un calm relaxant pilotul apasa clapete, priveste, roteste un buton, misca o parghie patinata de folosinta, priveste din nou linistit.
Abstractia imposibila numita avion se deplaseaza cu o eleganta si o siguranta pe care deja o consideram fireasca. Legatura dintre apasarea unui buton si aterizarea lina a aeronavei mi se pare imposibil de definit, de intuit, de masurat.
In fine, ma regasesc in unul din locurile mele preferate: sala de concert. Khatia Buniatishvili interpreteaza concertul pentru pian numarul 2 de Serghei Rachmaninov. Acum vorbeste muzica, Khatia si Pianul ei. Mut, ma observ absorbit de prezenta vivace a dirijorului. Daruit momentului, transpirat leoarca, cu miscari a caror delicatete si forta formeaza un dans nebun, dirijorul creaza, primeste si da totul in acealasi timp. Nu inteleg miscarile, par uneori in afara ritmului, dar nu inteleg ritmul, nu cunosc notele, nu stiu sa cant la vreun instrument, practic nu inteleg nimic din ce se intampla, dar ploua, ploua peste mine cu o senzatie de implinire, de fericire, de viata.
Cum poate acest om, care pare transpus pentru moment in lumea fericirii absolute, sa controleze si sa creeze totul? Ce intelege orchestra din miscarile lui, cum comunica cu pianista, cum poate da un sens unic acestui concert divin, cum se aduna totul impreuna? Nu stiu. Ploaia nu se opreste si e bine. Daca as juca sah, as pierde in secunde. Nu vreau sa ma gandesc la situatia unde, ca in filme as fi obligat sa pilotez un avion sub indicatiile date de o voce disperata aflata la mii de kilometri distanta.
As incerca sa imit miscarile dirijorului dar in secunda urmatoare orchestra ar fugi ingrozita care incotro in timp ce o cacofonie sonora ar anunta sfarsitul lumii. Asa cum am spus, de multe ori parasesc fara sa vreau realitatea imediata, fascinat de anumite lucruri care imi captiveaza total atentia.
Chanoyū [茶の湯] - Ceremonia Japoneza a Ceaiului este unul din aceste lucruri. O urmaresti si pacea coboara peste tine. O liniste meditativa te invaluie, simti ca lucrurile si-au gasit in fine locul. Dar incearca sa imiti un singur gest, sa crezi ca poti sa fi ceea ce nu poti inca, ca poti avea ceea ce nu ti-e dat inca sa ai, si aruncat vei fi din inalturile celeste inapoi pe Pamant. Chanoyū este un lucru complet japonez. Nimic nu poate contura mai bine esenta culturii japoneze in complexitatea ei ca Chanoyū. Primul lucru pe care il percepem, observand ceremonia, este forma ei. Si este tenptant sa o atingem, sa imitam gesturile, sa ne jucam de a fi japonezi cu o naivitate care de regula este insotita de miresmele vulgaritatii. Dar fondul ei, profunzimea continutului ei, sufletul ei?
Spiritul ei care este spiritul Japoniei ca natiune, modelat
de-a lungul secolelor, implantat in codul genetic – este oare
posibil sa indraznim sa speram ca il putem intelege? Fara el,
Chanoyū ar fi doar o imitatie stearsa si fara valoare.
Acest eseu incearca sa prezinte cititorului unele din dilemele, surprizele, dificultatile, bucuriile si placerile experientelor cognitive in intalnirea cu o cultura a carei valori si limbaj estetic, etic si moral nu se suprapun totdeauna usor cu valorile contemporane ale culturii occidentale, cultura Ceremoniei Ceaiului - Chanoyū.
Gabriel Soga Caciula este maestru de ceai in traditia japoneza Urasenke si preda la o scoala din din Bruxelles, Belgia. A studiat Chado in Japonia si New York timp de peste 20 de ani si s-a initiat in ceremonia ceiului si Certificatul Jokyoku in timp ce a studiat sub indrumarea lui Duane Feasel sensei.
Gabriel va sustine o prezentare despre Chado in cadrul evenimentului Traind in ZEN (14-15 decembrie, Muzeul National de Arta - sala Auditorium).
Citeste si:
Comentarii