... oricat de multe s-ar scrie, cel mai de pret invatator e chiar drumul. E calea aceasta, pe care, daca pasesti, nu ai cum sa te ratacesti si nu poti decat sa te bucuri din ce in ce mai intens de acest nepretuit dar pe care il avem cu totii: viata.

Mihaela Gheorghe, storyteller
Pagini de jurnal, Peru

Calatoria inceputa atunci, in decembrie 2008, se continua si azi. E o cale, un drum numit in unele locuri si timpuri “Calea Frumusetii”. Michael Harner ii spune, in cartea sa, “Calea Samanului”.

Nu stiam pe atunci ca drumul avea sa duca la asta. Porinsem doar intr-o “excursie”,  de dragul muzicii din Anzi… Abia mai tarziu am aflat ce facusem de fapt  in seara aceea in care, in Valea Sacra a Incasilor, am stat in cerc, intre pietre, si, alaturi de tovarasii mei de drum, se cerea sa raspund la intrebarea ”Ce vrei?”. Ce cautam, acolo, atunci, in Peru? De ce venisem? Mi se golise mintea si raspunsul a venit repede-repede, tare si scurt: “ VREAU SA VAD.”

Nu stiam ce-i aceea, sa vezi… Undeva zice Michael Harner, in CARTE, despre saman, care-i vraci, mag, vindecator, taumaturg sau vazator…  Peste jumatate de an aveam sa aflu despre traditia samanilor inuiti, conform careia, atunci cand un tanar vrea sa mearga pe aceasta cale, se duce la “casa”  vindecatorului, asteapta la intrare si apoi spune

“Vreau sa vad”.

In Peru, pamantul unde Inti (Soarele) si Pachamama (Mama Pamant) hranesc tot ce-i viu cu putere, cunoastere si iubire, aveam sa renasc, invatand ce e viata. Simplu, curat si direct, am aflat acolo, pe pamant, cum e sa calatoresti inauntru si in afara, sus si jos, pana in burta Mamei Pamant… Cat de simplu? Asa: 

Intr-un loc, intre pietre, pe o culme inverzita, un platou neted cu iarba. De jur imprejur, copacei si mici ierburi, si iar alte pietre… Aici pietrele infloresc din pamant, albe-galbui, ca buchete dantelate. Ici-colo sunt ramasite din ziduri stravechi. Calauza noastra, un cunoscut saman, ne invita sa ne gasim locul. “Cautati locul cel mai bun, cel mai potrivit pentru voi. Apoi lasati-va pe pamant, culcati, in cea mai confortabila pozitie.” Ma foiesc o vreme, cautand “pe adulmecate”, ca si cum as putea mirosi, pipai, auzi, simti intr-un fel mai intens “care-i locul”. Gasesc, in sfarsit, ma asez, ma las moale pe-o parte, pun o palma sub ureche si inchid ochii. Soarele arde binisor, il vad si cu ochii inchisi… Samanul isi face chemarea acolo, pe marginea micului platou: cheama dintr-un corn, apoi striga in cele patru zari si catre Apus, muntii sacri, catre Pachamama si Tata Inti… Soarele si pamantul, Tata si Mama… Il aud cum flutura din uriasele pene de vultur, vine langa fiecare, rostind incantatii si stropind cu Agua de Florida (apa de flori). Trece peste trup cu zornaitoarea, cu penele si cu fum de lemn de palo santo aprins, spune ceva soptit…  Ma cufund si mai tare. Cumva mi se face tot trupul o pasta, un amestec moale care vrea sa intre adanc in pamant… Ma inmoi si imi simt numai capul. E ca si cum as patrunde cu capul in miezul cel verde al ierbii, apoi mai adanc, inspre negrul cel tare de dedesubt. Mi se rasuceste ceafa si capul se intoarce in jos, simt cum se scobeste pamantul sub el… Ma simt ca un prunc care, in loc sa se nasca, se intoarce inapoi, in burta mamei. Mi-e un bine mare si bland, urias, e ceva ca si cum as fi iarasi copil, si ma vad chiar acolo, in verile calde, in livada bunicilor, in nisip langa mare, in munti langa foc, intr-un  leagan agatat de nuc… Si mai mult, si mai moale…  Dincolo de pleoape soarele e rosu, dar eu ma infund in pamant, si mai jos, inspre negru. E cald si puternic locul, ma tine ca-n cuib, imi e bine si ma topesc in binele asta cu totul. Si adancul se face mai mare, si pot sa ma misc, sfredelind cu capul spre maruntaiele pamantului… Si apoi e o apa, o curgere, si locul se mareste, ajungand ca un mal langa mare… Culori peste culori sunt acolo, in miezul de dedesubt. Apoi cer instelat, apoi verde – padure si raze aurii.

Ceva zumzaie, se aude ca apa, ca vantul, si vine un tipat. O pasare trece pe deasupra. Tresar si ma-ntorc incet inspre sus… Simt o atingere moale pe picior, apasand incet mai intai, apoi mai tare. Ca o palma mare si calda care sta si ma apasa usor. Deschid ochii incet: nimic… Nimic nu-i acolo, dar apasarea ramane, tresarind incet, ca si cum m-ar face atenta la ceva. Si totusi, nu-i nimic acolo. Cand sa plecam, spun ghidului – saman despre atingerea asta ciudata. El rade – are un ras in care nu stii ce sa deslusesti – si-mi zice : “ Aaaaa, sigur a fost Condorul”…  Inghit ceea ce cred eu ca e doar una din micile lui ironii. Acelea menite, aveam sa inteleg mai tarziu, sa ne scoata din iluzii si sa ne aseze bine si zdravan in “simtit”. Si cred ca poate n-a fost nimic...

VIDEO. Bookfest 2014, lansarea cartii Calea samanului de Michael Harner

[embed=videolink]{"video":"https://www.youtube.com/watch?v=sLkmlwp2qA0","width":"400","height":"225"}[/embed]

Si totusi, a fost totul acolo, atunci.

Aveam sa aflu dupa aceea, la intoarcerea in tara, cand incepeam sa pasesc pe marginea Rotii Vietii. Prima parte din Calea samanului: Roata Medicinei, vindecarea vindecatorului ranit… Inceputul spiralei spre Sine, descoperire, vindecare, intelegere, mangaiere, atingere, si mai ales, iubire. Aveam sa inteleg ca acolo, pe pamant, primisem darul de a calatori si aceea fusese o prima “vedere” a calatoriei in Lumea de Jos. Si o renastere, in care invatasem sa simt si  sa vad…

 FOTO. Bookfest 2014

Au urmat multe apoi, si asa cum apare si in cartea Calea Samanului, experienta directa este cel mai puternic si limpede invatator, purtand in stari de constiinta specifice acestui drum. Au aparut, pe masura ce am “calatorit” pentru altii, calauze, animale si instrumente de putere, cantece si lumi intregi. Au venit intelegeri noi, adanci, ale propriei  vieti, desfacandu-se bob cu bob povestile personale, mecanismele propriilor reactii, jocurile emotiilor si ale mintii, si au inceput sa creasca forte noi si uriase: atentie si intentia. Am aflat cum e sa asisti un om in propriul sau proces de vindecare si descoperire.

BLOG MIHAELA GHEOGHE- http://ceai-si-cafea-de-dimineata.blogspot.ro

Am inceput sa traiesc tot mai intens si mai plin. Pe drum mi-au venit multi prieteni, si cercul lor creste pe zi ce trece.

Tovarasi de drum imi sunt toba si zonraitoarea, cantecul care vine singur si face ce are el de facut, si mai ales focul. Despre foc, ca despre fiecare din acesti tovarasi, ca si despre calatorii si transformari uluitoare al celor care trec prin aceste experiente, fie ca sunt calauze (samani), fie ca sunt cei care cauta ghidare si ajutor, se pot scrie carti intregi. Unele s-au si scris…

Dar, oricat de multe s-ar scrie, cel mai de pret invatator e chiar drumul. E e calea aceasta, pe care, daca pasesti, nu ai cum sa te ratacesti si nu poti decat sa te bucuri din ce in ce mai intens de acest nepretuit dar pe care il avem cu totii: viata.