Noi insine suntem in centrul existentei noastre, respectiv in inima povestii noastre de viata. Asta nu inseamna sa ne credem centrul Universului sau sa ne credem buricul pamantului. La fel ca fiecare fiinta umana (cel putin aceasta este credinta mea), am primit in momentul conceperii o scanteie de viata, un graunte de iubire universala si, in mod sigur, o bucata de energie cosmica ce ne leaga de ansamblul Universului. Mi se pare ca aceasta constituie baza unei apartenente ca nicio alta, care transcende trecerea noastra pe pamant si care ne leaga de tot ce este viu.

Este ceea ce ar trebui sa ne faca responsabili fata de orice fiinta vie si deci fata de propria noastra persoana si de ansamblul faptelor noastre.

Responsabili nu doar de prezentul si de viitorul nostru, ci si de relatia pe care o intretinem cu trecutul nostru. Pornind de la o astfel de pozitie de viata, cu o astfel de ancorare, ne va fi mai dificil (daca aceasta este tentatia noastra) sa ne refugiem in violenta sau sa ne cufundam in victimizare sau asistenta excesiva, ceea ce mi se pare sa fie astazi o alternativa la care unii recurg prea des.

De fapt, nu atat ceea ce ni s-a intamplat sau ceea ce va aparea in viata noastra ne va influenta calea sau deciziile, cat ceea ce facem cu urmele trecutului din noi, ce facem cu impactul si cu rezonanta prezentului, ce vom face cu imprevizibilitatea viitorului.

Cum am integrat experientele trecute, cum interiorizam si dinamizam prezentul si cum vom da viata viitorului imediat. Toate acestea pornind de la resursele noastre, de la limitele noastre si de la diferitele angajamente, care ne sunt proprii. Angajamente concrete, zilnice, in relatie directa cu fiecare dintre actele noastre.

Putem, daca acestea sunt credintele sau optiunile noastre de viata, sa alegem sa ne bazam pe frica, sa intretinem vaicareala, sa ne inchidem in acuzatii si resentimente sau sa ne poluam prin autodevalorizare si astfel sa ramanem paralizati in lipsa de stima si de iubire pentru propria persoana. Desigur, putem fi tentati sa ne victimizam si sa ne petre-cem cea mai mare parte din timp alimentand reprosurile la adresa parintilor nostri, la adresa tuturor adultilor din copilarie, care nu ne-au inteles sau iubit.

Putem sa alimentam acuzatii si amaraciune fata de toti cei care ne-au dezamagit, ranit sau frustrat si chiar sa acuzam o lume intreaga si, de ce nu, zeii in care credem, fara sa uitam sa criticam politicienii pe care i-am ales si care emit legi, decid sa inceapa razboaie sau iau decizii ale caror consecinte vor fi sa intretina, in ciuda vointei noastre, violenta si nedreptatea din jurul nostru si din lume...

Putem si sa ne sprijinim pe fortele vii care navigheaza in noi in fiecare clipa si ne putem conecta la imensele resurse pe care ni le ofera viata care ne inconjoara, pe care o purtam, respectandu-i vivacitatea. Putem invata sa intampinam mai bine frumusetea si prezenta subtila a divinului sau a sacrului, prezent in orice lucru sau fiinta.

Putem fi mai energetici (respectiv mai capabili sa generam energie creatoare) si mai dinamici daca am invatat sa ne definim mai bine, sa ne pozitionam si sa ne afirmam cu mai multa claritate in fata celuilalt. Putem sa incepem sa ne iubim mai mult daca acceptam sa scoatem in afara si sa restituim mesajele toxice care pot veni in fiecare clipa spre noi din partea celor care ne inconjoara, de la cei cu care lucram sau care pretind chiar ca ne iubesc!

Putem regasi si intretine increderea, bunavointa si stima de sine daca acceptam sa ne respectam prin reconcilierea cu fostul-copil care se gaseste in adancul fiintei noastre. Aceasta este calea pe care o doresc fiecaruia.